De ce PSD a trântit referendumul şi a ieşit câştigător

Voci cu greutate în România consideră că neîndeplinirea pragului de prezenţă la referendum este un eşec al PSD, deoarece Dragnea & Co. şi-ar fi asumat referendumul. Însă orice analiză ar trebui să înceapă de la întrebarea clasică a latinilor: „Cui prodest?“ Chiar ar fi fost în interesul PSD ca referendumul să fie validat?

Din punctul de vedere al marketingului politic, PSD s-a poziţionat exemplar faţă de tema aruncată în spaţiul public de Coaliţia pentru Familie. Dintre toate partidele parlamentare din România, PSD se simte cel mai confortabil cu subiectul familiei tradiţionale, deoarece pe criterii de religie şi valori tradiţionale, PSD are cel mai compact şi mai omogen electorat. Mai compact chiar decât al UDMR, al cărui bazin electoral cuprinde deopotrivă etnici maghiari şi secui, de confesiune protestantă şi romano-catolică, locuitori din mediul urban şi rural. PSD nu avea să-şi piardă niciun potenţial votant poziţionându-se ferm de partea stipulării explicite în Constituţie a faptului că doar persoane de sex opus pot forma o familie căsătorită în România cu acte în regulă. Poate doar avea să-i piardă definitiv pe naivii care încă mai cred că PSD este un veritabil partid de stânga sau că partidele româneşti au consistenţă ori coerenţă ideologică.

Referendumul ne-a demonstrat în schimb ce se întâmplă atunci când un partid politic, în speţă PSD, doar mimează susţinerea faţă de o anume temă, pe care în realitate nu are niciun interes să o pună în practică şi de care se detaşează de îndată ce i-a extras toate foloasele. Departe de a fi o înfrângere pentru PSD sau pentru actuala sa echipă de conducere, eşecul referendumului a fost pentru social-democraţi o victorie tactică, prin non-combat. Iată doar şase motive pentru care PSD a câştigat până la urmă acest referendum:

1. În cazul în care media naţională a prezenţei la vot ar fi fost de peste 30% în loc de 20,41%, referendumul ar fi fost un succes pentru CpF. În atare situaţie, majoritatea parlamentară PSD-ALDE şi aliaţii săi ocazionali – UDMR şi grupul celorlalte minorităţi din Camera Deputaţilor – ar fi avut sarcina să pună în acord Constituţia României cu voinţa exprimată a cetăţenilor. Să nu uităm însă că obiectivele şi priorităţile coaliţiei de guvernare sunt cu totul altele (ex: legile justiţiei şi pregătirea pentru anul electoral 2019), iar eşecul referendumului i-a scutit pe Dragnea şi Tăriceanu de o astfel de abatere de la drum. Mai mult decât pierderea de timp şi energie, PSD-ALDE s-ar fi confruntat cu reacţiile internaţionale de blam, în special pe filieră europeană, în cazul unei modificări a Constituţiei într-o direcţie percepută drept homofobă. Să nu pierdem din vedere faptul că lobby-ul LGBT este foarte puternic la nivel internaţional şi ar fi plasat România la colţul ruşinii. Invalidarea referendumului plasează coaliţia de guvernare în postura mult mai confortabilă de a nu fi ţinta oprobriului public internaţional sau a presiunilor din partea familiilor politice din Parlamentul European (a socialiştilor în cazul PSD, respectiv a lideralilor şi democraţilor pentru ALDE).

2. Validarea referendumului şi modificarea Constituţiei în sensul dorit de CpF ar fi întărit influenţa pe care Biserica Ortodoxă Română o are în politica şi în societatea românească. BOR a contribuit prin reţeaua sa teritorială la campania de strângere a celor 3 milioane de semnături, apoi a susţinut deschis referendumul şi a opţiunea „Da“. Biserica a fost chiar printre puţinii actori din spaţiul public românesc care chiar s-au deranjat pentru a face campanie referendumului. Dacă BOR (şi alte culte religioase) ar fi reuşit să mobilizeze la urne milioanele de cetăţeni necesare pentru validarea referendumului, atunci ar fi dat semnalul că încă este o forţă de prim rang pe scena publică românească. De una singură, Biserica nu a reuşit acest lucru, astfel că se vede obligată şi pe viitor să coopereze cu PSD pentru a-şi îndeplini obiectivele. Când Biserica lucrează în conjuncţie cu PSD, electoratul este încolonat exemplar către secţiile de votare, iar acest lucru se întâmplă doar la exerciţiile electorale cu miză mare în politică. Lăsând Biserica să eşueze de una singură la referendum, PSD a dat un avertisment BOR, reamintindu-i de vechea sa relaţie de vasalitate faţă de partid, sub toate avatarurile sale anterioare (FSN, PDSR). Cvorumul inferior pragului de validare a referendumului indică şi faptul că BOR nu mai are în 2018 nivelul stratosferic de încredere de care se bucura în anii ’90. Chiar şi cu trei secole mai târziu decât Richelieu, Patriarhul Daniel ar trebui să conştientizeze că Biserica nu trebuie să se mai substituie statului în privinţa politicilor publice.

3. Prin acest non-combat faţă de un referendum cu prag de numai 30%, PSD trimite un semnal demoralizator către alte partide şi mişcări civice care au strâns ori încă mai colectează semnături pentru organizarea de referendumuri pe anumite teme. În primul rând, campania USR „Fără Penali în Funcţii Publice“ care îi vizează cu dedicaţie pe Liviu Dragnea şi pe alţi membri marcanţi ai PSD-ALDE. Chiar dacă ar reuşi să transforme cele un milion de semnături într-un referendum naţional, ce şanse ar avea acesta să treacă baremul minim, în condiţiile în care referendumul CpF nu l-a trecut? Dacă boicotul activ al părţii care se simţea în dezavantaj numeric a funcţionat ca strategie la referendumul de demitere a preşedintelui Băsescu din 29 iulie 2012, la fel de bine ca la referendumul din 6-7 octombrie 2018, atunci ce sorţi de izbândă mai are pe viitor un astfel de demers democratic? Fără îndoială, boicotul este în sine o formă de participare a cetăţenilor la tema pusă în discuţie de politicieni, căci nu este altceva decât modul de a le întoarce spatele şi a le spune că subiectul nu este de interes pentru cetăţeni. Însă odată ce boicotul devine obişnuinţă şi strategie de succes pentru tabăra care anticipează că ar pierde la numărarea voturilor, se taie elanul oricărei iniţiative – civice ori asumate de un partid – de a aduce o modificare în Constituţie. O astfel de iniţiativă aflată în plină campanie de strângere de semnături este cea de includere în legea fundamentală a unui preambul referitor la obiectivul României de reunificare cu Republica Moldova. Efectul nedorit al eşecului înregistrat la recentul referendum ar fi demobilizarea şi resemnarea cetăţenilor în faţa unor subiecte de interes legitim pentru România, precum Unirea cu fraţii de peste Prut.

4. Graţie invalidării referendumului, PSD are cui să arunce toată vina – asupra partidelor de opoziţie: PNL-PMP-USR, în special asupra celui din urmă. Aceasta în condiţiile în care tot mai irelevantul PMP a susţinut deschis participarea la referendum şi opţiunea „Da“, iar PNL a avut o atitudine ambiguă, fiind obligat să reconcilieze tabăra ex-băsistă conservatoare cu cea veritabil liberală. În ajunul celor două exerciţii electorale din 2019, PSD construieşte imaginea de partid care luptă „de partea ţării“ cu un duşman din interiorul României care ar reprezenta interese obscure ori străine. Inclusiv costurile organizării referendumului vor fi imputate opoziţiei care a boicotat ori nu a susţinut referendumul, şi nu majorităţii din Parlament care l-a avizat favorabil şi aprobat, ori Guvernului care l-a organizat. Conturarea imaginii duşmanului şi împrospătarea prin evenimente de dată recentă a „dovezilor“ incriminatoare împotriva inamicului poporului sunt câteva dintre argumentele potrivit cărora în realitate PSD a câştigat şi nu a pierdut prin invalidarea acestui referendum. Faptul că, în urma referendumului, săbiile se ascut acum în PNL şi nu la o stradă distanţă, în sediul de pe Bd. Kiseleff, arată calmul cu care conducerea PSD a primit deznodământul acestei consultări populare pe care a reuşit să o golească de conţinut.

5. În politică există momente bune pentru a îndrepta spatele şi a încorda muşchii, la fel cum există momente în care este de preferat statul ghemuit. În loc să-şi arate forţa într-o chestiune din care nu avea de câştigat în mod direct, PSD a preferat să pară relativ slab, pentru a nu fi perceput drept o mare ameninţare. Contra unui adversar puternic se coalizează toţi ceilalţi (să ne amintim de alianţa contra naturii USL, între PSD-PNL-UNPR-PC), pe când împotriva unuia vulnerabil nu se manifestă aceeaşi coeziune pe plan intern. Cât priveşte pe plan extern, modificarea constituţională care a făcut obiectul referendumului a constituit un motiv în plus de îngrijorare pentru Comisia Europeană, pe fondul derapajelor care se văd de la Bruxelles în domeniul luptei anti-corupţie. Invalidarea referendumului vine cumva să calmeze temerile privind drumul contrar tendinţei europene pe care România îl are de când este condusă de coaliţia PSD-ALDE. Iar modificarea avută în vedere de CpF era fără îndoială anacronică, respectiv împotriva curentului timpurilor noastre de relaxare a legislaţiei conservatoare şi de acordare de drepturi egale pentru membrii comunităţii LGBT. Este lesne de înţeles faptul că PSD nu ţine cu dinţii de tema familiei tradiţionale la fel cum ţine de tema legilor justiţiei şi amnistiei. Dacă invalidarea referendumului nu a fost o concesie sau o monedă de schimb între Bruxelles şi Bucureşti, este măcar un gest de bunăvoinţă pentru detensionarea relaţiei dintre Comisia Europeană şi Palatul Victoria. Din două rele, doar una a rămas pe masă, în viziunea CE. În defintiv, PSD nu controlează România cu mână de fier, aşa cum ar face-o de pildă dacă ar avea în portofoliu şi postul de la Palatul Cotroceni. Ultima oară s-a întâmplat asta în perioada 2000-2004, când cu puţin efort organizatoric a „trecut“ şi un referendum de modificare a Constituţiei.

6. Referendumul din 6-7 octombrie a.c. este singurul scrutin post-revoluţionar din care FSN/PDSR/PSD a ieşit cu mâinile curate, la nivel central şi local, fără suspiciuni de fraudă sau manipulare a rezultatului. Şi aceasta tocmai pentru că mâinile PSD din teritoriu nu au dirijat autocarele de turişti electorali şi nu au scos oamenii din gospodării ameninţându-i cu tăierea ajutoarelor sociale. Liviu Dragnea a dobândit în timp prudenţa şi înţelepciunea celui păţit: s-a ales cu un dosar penal în urma referendumului din 2012 de la care personal nu avea multe de câştigat, dar din care şi acum are mult de pătimit în planul imaginii publice. La fel gândesc şi primarii PSD care nu-şi mai riscă pielea ori neplăcerea de fi „chemat să dai cu subsemnatul“ (citat exact auzit de la un primar de comună din judeţul Constanţa) pe un subiect care nu le aduce în fond nimic palpabil. Atingerea obiectivelor de partid, respectiv criteriile care se iau în calcul la împărţirea bugetului de la Consiliile Judeţene către localităţi, pare că nu a mai fost impusă primarilor şi consilierilor locali. Referendumul nu a fost planificat ori bugetat în teritoriu pe post de cheltuială necesară, ci a fost o oportunitate preluată din mers de către conducerea centrală, de a se poziţiona corect faţă de o temă şi de a nu-şi dezamăgi electoratul, dar fără să se întrebuinţeze altfel decât prin apariţii TV.

Poate că maşina de vot a PSD nu mai are un motor la fel de puternic ca până în anul 2000, dar ea răspunde atunci când cheia este învârtită energic în contact.

Cei care propovăduiesc defectarea maşinăriei de vot a PSD ar trebui să aştepte măcar până la alegerile europarlamentare din primăvara anului 2019 pentru a-şi testa teoria. La fel şi cei care văd în eşecul referendumului un puci intern al organizaţiilor teritoriale faţă de conducerea centrală. Uniformitatea non-combatului PSD în toate bastioanele partidului ar trebui să ne conducă pe fir logic la concluzia că nu este cazul de disidenţă în sânul partidului, ci de indiferenţă transmisă disciplinat, ca printr-o curea de distribuţie, de la centru către teritoriu.

Poate că maşina de vot a PSD nu mai are un motor la fel de puternic ca până în anul 2000, dar ea răspunde atunci când cheia este învârtită energic în contact. Oamenii partidului nu mai au nevoie de niciun antrenament înainte de cursă, căci se pricep să pornească fiecare dintre cei 42 de cilindri (se lucrează şi la cilindrul cu nr. 43 – Diaspora), mai mari sau mai mici, ai motorului. Dar numai atunci când este nevoie şi când beneficiile punerii în mişcare a maşinii depăşesc costurile de ungere şi întreţinere a întregului sistem. Pare că mâinile care ţin cheia sunt mai sigure decât oricând şi că, înainte de votul efectiv, Dragnea doar a arătat cheia, dar nu a şi învârtit-o în contact. Non-combatul PSD a fost cel puţin la fel de fatal referendumului din 6-7 octombrie precum a fost boicotul USR şi al unei părţi a societăţii civile.