Victoria lui Klaus Iohannis în alegerile prezidenţiale de astăzi este, aşa cum deja s-a subliniat, în primul rând o victorie a românilor şi în al doilea rând o înfrângere a PSD-ului. Ce a condus la acest rezultat surpriză? Ce factori au întors calculele sondajelor de opinie şi ale partidelor politice?

Să încercăm să le luăm pe rând. 

Una dintre aceste cauze a fost, fără îndoială, comportamentul guvernului faţă de zecile de mii de români care au votat în străinătate. Reaua credinţă a celor care pretindeau că unesc naţiunea i-a revoltat pe mulţi români şi i-a determinat să dea o lecţie guvernului. Mulţi dintre noi au rude, prieteni, foşti studenţi sau elevi, colegi, vecini, cunoştinţe care se află temporar sau s-au stabilit permanent în diaspora. Cât de credibil este un guvern care nu le poate garanta oamenilor cel mai elementar drept democratic, dreptul la vot? Cum poţi oferi preşedinţia României unui prim-ministru care îşi umileşte proprii cetăţeni? Echipa de campanie a lui Victor Ponta a mizat pe controlul asupra unei bune părţii a mass-media şi a neglijat impactul pe care social-media sau telefonul îl pot avea. Costul s-a dovedit a fi uriaş. Mulţi români care nu votaseră niciodată sau care se arătaseră dezinteresaţi de alegeri s-au mobilizat şi şi-au spus cuvântul.

Controlul exercitat asupra informaţiei, propaganda, mai ales propaganda neagră, campaniile de dezinformare sau intoxicare cu care echipa lui Victor Ponta a încercat să câştige electoratul s-au întors ca un bumerang împotriva sa. Premierul ar fi trebuit să realizeze riscurile la care se expunea încă de la lansarea candidaturii sale într-un stil care amintea multor români, care au trăit acele vremuri, de marile adunări de omagiu la adresa lui Ceauşescu. Convinşi că se bucură de sprijinul celor mai buni experţi americani în ceea ce priveşte organizarea campaniei electorale, liderii de la PSD nu au înţeles un lucru elementar: acei oameni care îi consiliau nu aveau cea mai mică cunoştinţă despre istoria românească recentă. De asemenea, televiziunile de casă ale premierului au început să-şi piardă tot mai mult credibilitatea pe măsură ce se apropia sfârşitul mandatului lui Traian Băsescu. Devenise evident că acestea se transformaseră în oficine de propagandă ale şefului guvernului. Încetaseră a mai fi receptate ca surse independente de informaţie, aşa că oamenii s-au informat într-o tot mai mare măsură din social media sau din presa scrisă. Paradoxal, aceasta a coincis cu recâştigarea unui val de simpatie de către şeful statului. În momentul în care a devenit evident că acesta nu mai are un interes direct în deznodământul alegerilor, nu puţini români, şi mai ales unii dintre hardlinerii săi, i-au ascultat sfatul de a se duce la vot şi de a da o lecţie guvernului Ponta.

Categorii largi de români au simţit ridicolul încercării disperate a lui Victor Ponta de a se agăţa de orice succes sportiv al României, fie că este vorba despre victoriile Simonei Halep, ale echipei de gimnastică a ţării, ale celei de fotbal şi aşa mai departe. Oamenii nu doresc ca vreun partid politic să-şi aroge simbolurile sale naţionale. Aşa cum nu-şi doresc ca instituţii şi regii naţionale să fie parte a campaniei electorale. Aşa cum nu-şi doresc ca politicienii să-şi aroge nici simbolurile sale spirituale, de exemplu, pe teologul Arsenie Boca.

Biserica Ortodoxă Română se bucură, fără îndoială, de o popularitate mare în rândul populaţiei. Oamenii se aşteaptă însă ca aceasta să-şi asume un rol spiritual, se aşteaptă ca biserica să fie un factor de unitate, nu unul de dezbinare. Mai ales în mediul urban, oamenii îşi doresc să trăiască într-un stat laic iar clerul să acorde o adevărată ascultare îndemnului Mântuitorului de a separa datoriile spirituale de cele politice: „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” Mulţi alegători au fost revoltaţi de implicarea făţişă a unor înalţi clerici în campania electorală. Este vina acestora de a fi târât biserica în vâltoarea patimilor politice. Cineva din conducerea BOR ar trebui să răspundă pentru asta. Dacă se vorbeşte acum în societate despre mafia BOR, despre clica de la conducerea BOR, despre propagandişti sau agenţi electorali în sutană, aceasta se datorează acestor înalţi prelaţi care au încălcat angajamentul lor faţă de comunitate. BOR va trebui să facă un efort susţinut pentru a se reapropia de oameni, în special de tineri.

Pomenile electorale pe care guvernul le-a revărsat asupra populaţiei – cei 700 de lei daţi profesorilor, redeschiderea competiţiilor pentru proiecte de cercetare, promisiunile făcute pensionarilor etc. – s-au dovedit a avea două tăişuri. Oamenii au înţeles că aceste cadouri vor fi decontate mi devreme sau mai târziu, iar o parte a lor s-au simţit de-a dreptul umiliţi şi revoltaţi. Altul ar fi fost efectul dacă acestea ar fi fost acordate cu şase luni în urmă, de exemplu. Guvernul a părut că transformă aceste categorii de oameni în asistaţi social, ceea ce pentru profesori, de exemplu, a reprezentat o umilire care se adăuga şirului de umilinţe pe care au trebuit să le suporte de la clasa politică în ultimii ani.

La fel de neinspirată s-a dovedit şi vacanţa acordată studenţilor pe nepusă masă. Dacă guvernul nu este capabil să gestioneze un proces electoral într-un complex studenţesc, cum ar putea acesta pretinde să conducă o ţară? Studenţii s-au dovedit, în final, capabili să coaguleze o mişcare puternică de protest la adresa guvernului şi a candidatului acestuia pentru fotoliul de la Cotroceni.

Candidatului social-democrat i-a lipsit atât un program coerent şi fezabil, cât şi un proiect de asanare a clasei politice. Dimpotrivă, lângă acesta se găseau personaje controversate, multe dintre acestea certate cu legea.

Totodată, candidatul PSD a subestimat toleranţa românilor. Aceştia au dat un exemplu Europei prin alegerea unui candidat de altă origine etnică decât cea română şi de altă confesiune decât cea ortodoxă, în ciuda îndemnurilor la segregare ale lui Victor Ponta sau Liviu Dragnea. Este o lecţie pe care românii o dau Europei, o dovadă a maturizării lor politice şi a forţei lor ca naţiune. O lecţie care nu va scăpa nimănui. Deja agenţiile de presă şi o serie de publicaţii internaţionale au marcat cum se cuvine momentul.

Voi adăuga, în cele ce urmează, gândurile pe care le-am postat pe pagina mea de Facebook la 13 noiembrie, în care încercam să-mi explic opţiunea de a nu acorda votul meu candidatului din generaţia din care fac parte.

De ce nu pot să votez candidatul din generaţia mea, totodată candidatul mai bine pregătit din punct de vedere tehnic pentru a ocupa fotoliul de preşedinte al României?

În primul rând, pentru că programul său, al marii unificări a românilor, este o utopie. Trebuie să acceptăm şi să încurajăm diversitatea, pentru că noi înşine suntem diferiţi unii faţă de ceilalţi. Putem avea un proiect naţional pe termen lung în jurul căruia să se coaguleze energiile noastre, de acord, preşedintele poate juca un rol în acest sens, fireşte, dar un program care doreşte omogenizarea nu va avea sorţi de izbândă, şi ar fi chiar grav să se întâmple astfel. În mod practic, reface o uniunea politică moartă, cu un substitut de PNL, exact aşa cum PCR-ul a procedat în anul 1945, când a instrumentat sciziuni din PNL şi PNŢ şi l-a pus pe Guţă Tătărescu vicepremier. Tăriceanu şi micul grup de foşti membri ai PNL din jurul său joacă exact aceeaşi partitură. Nu sugerez, prin aceasta, că România se întoarce în anul 1945. Comuniştii aveau o ideologie, în spatele lor era Uniunea Sovietică.

În al doilea rând, pentru că acest om este de toate şi nimic. Nu ştiu de unde să îl iau. Care sunt convingerile sale politice? Spune că a votat cu dreapta conservatoare (în sens britanic, dacă doriţi) în anul 1990, a votat un candidat liberal, în urmă cu cinci ani (deşi era şeful de campanie al contracandidatului său), a votat cu Adrian Năstase în anul 2004. Care sunt aşadar convingerile sale? Impresia pe care o lasă este că prezintă toate trăsăturile unui politician oportunist, lipsit de un crez politic închegat. Cum ar putea fi un asemenea om preşedintele unei ţări?

În al treilea rând, acest om practică limbajul dublu, acel gen de limbaj care pretinde să comunice, dar în realitate limitează gândirea. Mai mult, domnia sa practică jumătăţile de adevăr sau chiar minciuna vădită. Cum poate să afirme senin că nu a plagiat? Aceasta este o insultă a inteligenţei celor care i-au citit teza sau măcar au văzut negru pe alb în presă dovada hoţiei sale.

În al patrulea rând, nu pot să accept populismul domniei sale; se foloseşte în mod cinic de temerile şi speranţele oamenilor - a se vedea asmuţirea pensionarilor împotriva adversarului său politic, promite ceea ce nu poate îndeplini, practică demagogia, inconsistenţa doctrinară, descărnează doctrinele politice de orice înţeles, juxtapune maoismul şi che guevarismul ortodoxiei.

În al cincilea rând, domnia sa nu se sfieşte să folosească fără jenă instituţiile statului, bugetul de stat, administraţia locală şi centrală în campania electorală, o campanie electorală care, de la mandat la mandat (nu foarte diferite au fost cele anterioare, practicate şi de alte formaţiuni politice), sufocă regimul democratic şi credinţa oamenilor în democraţie.

În al şaselea rând, domnia sa este absolut neconvingător în ceea ce priveşte poziţia vizavi de asanarea clasei politice. Nu dă nicio dovadă că ar dori ca procesul de curăţare a clasei politice de marii corupţi va continua pe termen lung când va avea puterea executivă pe deplin în mâna PSD-ului. Nici că va găsi o formulă de diminuare a numărului de parlamentari. Nici că va contribui la restrângerea imunităţii parlamentarilor doar la declaraţiile politice.

Mă opresc aici. Nu vreau să demonizez pe nimeni. Dar nu cred că mă aflu prea departe de adevăr.