De ce iubesc românii „unirea”. O lecţie pentru viitorul preşedinte

În opinia mea, unitatea, evident în jurul unui proiect de societate credibil, coerent, va fi atributul cheie care va da viitorul preşedinte al României şi linia strategică a unei regenerări naţionale în următorii 10 ani. Perioadă în care, apropo, vom aniversa şi 100 de ani de la Marea Unire din 1918.

Este evident că românii trăiesc nostalgia unităţii. În vremuri marcate de o tranziţie greoaie la societatea democratică şi prosperitatea capitalistă, într-o perioadă plină de fragmentări diverse, de la familiile despărţite ca urmare a migraţiei forţei de muncă, până la frenezia crizelor politice şi instituţionale, sfera privată şi cea publică sunt infestate de sciziuni puternice care alimentează regretul personal şi social după o vârstă de aur a unităţii, localizată, din păcate, în trecut.

Ultimul sondaj INSCOP-Adevărul a inclus un pachet de întrebări dedicate istoriei românilor, elaborate în colaborare cu redactorii revistei Historia. Dincolo de pata de culoare pe care o aduc în atenţie asemenea cercetări, mi-a atras atenţia în mod special pasiunea pe care o au românii pentru universul de repere din jurul conceptului de „unitate/unire”. Mihai Viteazul, simbolul indubitabil al primei uniri a ţărilor române (nu intru în detaliile controverselor istorice) şi Marea Unire din 1918 sunt repere fundamentale ale acestui popor. Nu voi discuta acum despre semnificaţia istorică a acestei percepţii. Mi se pare mai utilă o discuţie în jurul conceptului de unitate, centrată pe timpul prezent.

Românii iubesc unirea/unitatea pentru că nu le văd în jurul lor, în viaţa de zi cu zi. Universul privat este marcat de un cumul de agresiuni care, sub forma lor cea mai intensă, destramă familii şi distrug destinte. Universul public nu rămâne mai prejos. Solidaritatea în interiorul comunităţilor locale este redusă, in timp ce pe scena publică naţională se joacă la nesfârşit acceaşi piesă profund depresivă a conflictului surd şi şterp. Un conflict expus cu o pasiune care demoralizează şi evaporă orice energie pentru construcţie.

Urmarea? După aderarea la Uniunea Europeană, România nu pare a mai avea niciun proiect naţional sau măcar un set de priorităţi care să unească societatea şi clasa politică într-o direcţie coerentă de pe urma căreia să rezulte nişte bunuri publice utile: legi care se aplică, bunăstare economică, şcoali de calitate, spitale decente, drumuri etc.

În schimb, vedem în jurul nostru, în spaţiul public, o frenezie a proiectelor dezbinării. Triburile politice îşi strâng rândurile şi colaborează între ele tot mai puţin. Nici măcar triburile politice înrudinte nu sunt capabile de unitate, deşi se zbat în mediocritatea unei opoziţii care practic nu mai există. Instituţii fundamentale nu mai reuşesc să colaboreze aşa cum le-o cere legea fundamentală şi societatea. Grupurile sociale găsesc tot mai puţine platforme comune de înţelegere. Roşia Montană este exemplul cel mai fidel pentru a ilustra realitatea unei societăţi fragmentate în care taberele adverse împing discursul la extremă, refuzând orice căi de negociere a intereselor divergente. Un asemenea climat este ideal pentru orice adversar, fie el statal sau non-statal, cu interese opuse, ostile chiar, şi care exploatează nemilos slăbiciuni care riscă să devină structurale pentru România.

Şi cu toate acestea, optimistul din mine spune că o rază de speranţă tot mai avem. Românii în ansamblu au o foame teribilă de unitate, după stresul post-traumatic cauzat de 10 de ani de război politic  permanent. Această foame trebuie potolită cumva, iar cei care o vor face, vor câştiga în cele din urmă bătălia cu prezentul şi viitorul. În opinia mea, unitatea, evident în jurul unui proiect de societate credibil, coerent, va fi atributul cheie care va da viitorul preşedinte al României şi linia strategică a unei regenerări naţionale în următorii 10 ani. Perioadă în care, apropo, vom aniversa şi 100 de ani de la Marea Unire din 1918.