Încă din data 17 ianuarie, în ajunul depunerii moţiunii de cenzură împotriva guvernului PNL condus de Ludovic Orban, PSD venea cu antidotul crizei politice pe care urma să o declanşeze adoptarea de către Parlament a moţiunii. Leacul bun la toate propus de PSD prin vocea preşedintelui său interimar, Marcel Ciolacu, era un guvern de uniune naţională care să conducă România până la alegerile legislative programate în luna noiembrie.

Aşa cum era de aşteptat, ideea nu a fost luată în serios de niciun partid în afara PSD şi PRO România. Nici măcar după ce moţiunea de cenzură iniţiată a întrunit numărul necesar de voturi, iar cabinetul Orban a fost demis. Şi nici după ce rectorul Remus Pricopie a fost propus de aceste două partide pentru funcţia de premier, în urma consultărilor la Palatul Cotroceni între preşedintele Iohannis şi şefii delegaţiilor partidelor parlamentare. Propunerea de instituire a unui guvern de uniune naţională a revenit de săptămâna trecută în declaraţiile lui Ciolacu, după invalidarea de către CCR a celei de-a doua nominalizări a lui Ludovic Orban la conducerea executivului.

Sintagma „guvern de uniune naţională” este un fetiş verbal din vocabularul politic românesc al anilor ’90 care încă îi emoţionează pe unii oameni. Prima legislatură parlamentară post-comunistă s-a numit Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN) şi a legiferat fără a fi fost votată de cetăţeni, până în 20 mai 1990, la primele alegeri libere din istoria contemporană. Timp de un an şi o lună, între octombrie 1991 şi noiembrie 1992, la Bucureşti a funcţionat un aşa-zis guvern de uniune naţională, sub bagheta lui Theodor Stolojan. În fapt, cabinetul condus de Stolojan avea 11 portofolii ministeriale ocupate de membri FSN (între care Traian Băsescu la Transporturi), însă cooptase pentru restul de opt ministere mai puţin importante şi patru independenţi, doi liberali, un ecologist şi un agrarian ca să-l arate în exterior ca reprezentativ pentru România. PNŢCD refuzase să ia parte la mascarada consensului iliescian de a-i înfrăţi la guvernare pe foştii comunişti cu reformiştii.

După 1992, conceptul de guvern de uniune naţională a căpătat statutul de mit politic în România, fiind propus ca panaceu de câte ori cineva avea interesul să distragă atenţia de la negocierile politice mai pragmatice. În istoria recentă, ideea unui guvern de uniune naţională a mai fost vehiculată în spaţiul public înaintea lui Ciolacu de Alina Mungiu-Pippidi, avangarda ideologică a PSD, o adevărată „Dughina” eurasiatică şi anti-americană. Editorialul semnat de AMP în iunie 2018 era o pledoarie pentru coalizarea tuturor forţelor politice din ţară în vederea asumării de către România a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene din 2019. O platitudine păşunistică insuficient gândită, ca aproape toate ideile zămislite de AMP în ultimii ani.

Înfrăţirea politicienilor – o utopie stupidă


„Faceţi un guvern de uniune naţională, măi fraţilor” – îndemna textual Alina Mungiu-Pippidi în vara lui 2018. Atât sfatul inestimabil al Alinei Mungiu-Pippidi, cât şi propunerea articulată oficial de Marcel Ciolacu un an şi jumătate mai târziu fac apel la cel mai mic multiplu al inteligenţei cetăţeanului român. Un dumicat pe jumătate mestecat, gata să fie înghiţit pe nemâncate ca pansament gastric. Căci ce poate fi mai înălţător decât ca politicienii de toate culorile să-şi dea mâna frăţeşte pentru binele comun?

Omul simplu din popor, de bun simţ şi bună credinţă, căruia ideologia şi doctrina îi sunt complet străine, înţelege politica şi pe politicieni prin analogie cu o mare familie formată din fraţi şi veri. În esenţă, toţi vor acelaşi lucru, dar unii trag să obţină mai mult decât alţii – de aici sursa conflictului politic. Cam ca împărţirea între rude a moşiei din bătrâni: toţi fraţii vor lotul cel mare de pământ gras şi roditor, dar numai o familie îl va obţine, iar restul fraţilor se aleg cu câte un petic de glod înţelenit şi pietros în care se rupe lama plugului.

Alternanţa la guvernare este văzută astfel în România rurală profundă: la fiecare patru ani, roata se întoarce şi cei care anterior flămânziseră ajung să lucreze lotul de pământ cel mai râvnit, umplându-şi hambarele cu roadele sale. Ceilalţi fraţi trebuie să se mulţumească doar cu câteva brazde pline de ciulini. Poate doar vărul maghiar culege mai mereu roadele lotului lăudat pentru că este mai şiret şi exploatează abil cearta dintre fraţi, aliindu-se când cu unul, când cu altul, împotriva celorlalţi.

Cum se vede la ţară criza politică: atunci când este mare ceartă între neamuri, nu are nimeni vreme să lucreze pământul, care riscă să ajungă în pârloagă. Soluţia creştinească este ca fraţii şi verii să se aşeze cu toţii la o masă lungă, să-şi spună fiecare păsul, să fie îndrumaţi de popă şi în final să-şi dea mâna şi să se înţeleagă. După care să trudească la câmp toţi fraţii ca unul şi unul ca toţi – aceasta ar fi viziunea populară a „guvernului de uniune naţională”.

Un guvern în care miniştrii PSD participă la şedinţa de cabinet alături de colegii lor din PNL, USR, ALDE, PMP şi UDMR ar nivela orice diferenţă între partide.

Pe cât este de la îndemână, această  reprezentare a politicii, simplificată până la absurd, nu ajută la înţelegerea veritabilă a modului cum funcţionează sistemul parlamentar în democraţie. Pentru că societatea este cu mult mai complexă decât orice familie. Iar politica nu înseamnă doar colaborare, cum crede AMP. Chiar şi prezumând cinstea tuturor politicienilor, în realitatea concretă, politica presupune ciocniri de interese şi viziuni divergente, bazate pe doctrine. Alegerile sunt menite a fi concursuri de proiecte, iar cei mai credibili avocaţi ai acestor planuri sunt învestiţi cu puterea de a le pune în aplicare. Un guvern de uniune naţională nu înseamnă câtuşi de puţin că şi societatea se uneşte şi începe să tragă în aceeaşi direcţie.

Guvernele de uniune naţională au făcut parte din istoria modernă României, însă numai în perioadele deosebit de critice pentru existenţa ţării. Ion Ghica a alcătuit primul guvern de uniune naţională în 1866, după abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, şi a pregătit terenul pentru aducerea prinţului străin. Pe parcursul anilor 1918-1919 s-au instalat trei guverne de uniune naţională, pe fondul Primul Război Mondial. Apoi, în perioada cea mai severă a Marii Crize (1931-1932), intelectualul apartinic Nicolae Iorga a fost numit în fruntea guvernului român. La fel, mitropolitul Miron Cristea a păstorit formal executivul începând cu 1938, în vremea regimului monarhic autoritar al lui Carol a II-lea, când în ţară era decretată starea de asediu. Mareşalul Ion Antonescu a condus trei guverne de uniune naţională în plin război, între 1940 şi 1944, după care, sub ocupaţie sovietică, generalul Nicolae Rădescu a avut un scurt mandat în fruntea unui cabinet cu largă reprezentare naţională, până în martie 1945, când a fost impus cu forţa regimul comunist.

Impasul politic din prezent nu seamănă sub nicio formă cu situaţiile de mai sus în care a fost necesar un guvern de uniune naţională. Un astfel de guvern în care miniştrii PSD ar urma să participe la şedinţa zilnică alături de colegii lor de cabinet de la PNL, USR, ALDE, PRO România, PMP şi UDMR ar nivela orice diferenţă între hoţie şi cinste sau între impostură şi competenţă. Algoritmul împărţirii portofoliilor ar trebui să fie cel al ponderii acestor partide în Parlament, ceea ce înseamnă că PSD va domina executivul împreună cu satelitul său, PRO România, în baza scorului electoral din 2016. Este lesne de anticipat că asemenea formulă nu are cum să funcţioneze nici măcar până la alegerile la termen din noiembrie. Iar eşecul unui astfel de proiect ar discredita pluralismul politic şi ar întări ideea semidoctă că partidele politice sunt toate „aceeaşi mizerie”. Fapt care va conduce la absenteism masiv şi la un vot dominat de aşa-numitul electorat captiv.

Conceptul guvernului de uniune naţională înseamnă că toate forţele politice parlamentare sunt la putere şi niciuna nu este în opoziţie. Însă cum se împacă această situaţie cu faptul că democraţia pluripartită se bazează pe ideea că puterea este temperată de opoziţie? Lipsa oricărei opoziţii parlamentare creează premise fertile pentru abuzuri din partea puterii.

Practica ne arată că dacă toate forţele politice sunt la putere, opoziţia se mută în interiorul partidelor din arcul guvernamental. Facţiuni nemulţumite de distribuţia inechitabilă a puterii vor genera conflicte interne care vor submina activitatea întregului guvern. Iar cel mai grav ar fi că de eşecul guvernului de uniune naţională vor profita mişcările extremiste de orice fel. Discreditarea în bloc a formaţiunilor politice democratice va deschide calea extremismului populist care se defineşte prin a fi diferit de toate partidele din România.