Noua echipă USL de conducere a Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, formată dintr-o absolventă a Facultăţii de Drept a „prestigioasei” Universităţi „Petre Andrei” şi un fost ofiţer SPP, absolvent al Facultăţii de Drept de la Academie de Poliţie „Al. I. Cuza”, are propria interpretare a legii cetăţeniei române şi nu mai acceptă cererile românilor maramureşeni din Ucraina, pe motiv că acolo a fost ocupaţie militară românească şi acele teritorii nu au aparţinut statului român. Ceea ce a fost legal pentru cei 5000 de români de peste Tisa până recent, dintr-odată nu mai este legal, potrivit capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a legii de către aceşti absolvenţi ai unor prestigioase facultăţi de drept.

Cine sunt românii maramureşeni din Ucraina?

Au sau nu dreptul la cetăţenia română aceşti români maramureşeni din Ucraina?

De ce sunt respinse cererile de cetăţenie ale românilor maramureşeni din Ucraina?

Încercăm să răspundem acestor întrebări în speranţa completării cunoştinţelor de istorie a românilor şi de drept ale decidenţilor Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, care, chiar dacă sunt numiţi politic, nu trebuie să uite că au obligaţia să servească interesele tuturor românilor.

Peste Tisa, în Maramureşul din Ucraina, se mai află azi aproape 40 000 de români, care mai locuiesc în câteva localităţi din raioanele Teceu şi Rahău: Slatina, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Valea Malului, Topcino, Strâmtura, Bouţu Mic, Cărbuneşti, Dobric şi Plăiuţ.

Atât a mai rămas românesc din Maramureşul vechilor voievozi, deoarece, începând cu secolul al XIV-lea, au tot venit ruteni (ucrainieni) din Galiţia, de peste Carpaţi şi s-au aşezat ca iobagi pe domeniile nobililor români. La început în satele de munte, de unde au coborât treptat şi, avantajaţi de aceeaşi religie cu românii, s-au amestecat cu ei, reuşind să îi asimileze pe cei mai mulţi dintre ei.

Peste Tisa s-a aflat cea mai importantă mănăstire românească din secolele XIV-XV, cea din Perii Maramureşului, care a beneficiat din 1391 de un privilegiu acordat de Patriarhia din Constantinopol. Astăzi ucrainienii se străduie să şteargă cu buretele falsificării istoriei tot ceea ce este românesc acolo.

Din Evul Mediu până în 1918 depresiunea Maramureşului, de la Munţii Rodnei până la izvoarele Tisei şi până la cetatea Hust în vest, forma o singură unitate administrativă, comitatul Maramureş, cu centrul la Sighetul Marmaţiei.

„Noi nu am venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci ca să ne unim cu Ţara şi noi, românii de peste Tisa din Maramureş!”

 La Alba Iulia românii de peste Tisa şi-au trimis delegaţii cu împuternicire să unească şi satele lor româneşti cu România. Stau dovadă credenţionalele (scrisori de împuternicire). Este memorabilă intervenţia românilor maramureşeni faţă de discursul lui Ştefan Ciceo Pop, care aclama: „Trăiască România Mare de la Nistru şi până la Tisa!”. Atunci românii maramureşeni de peste Tisa au spus: „Noi nu am venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci ca să ne unim cu Ţara şi noi, românii de peste Tisa din Maramureş!”.

Din păcate, Unirea cu Ţara a durat puţin. În ianuarie 1919 Regimentul 14 Roman a curăţat Maramureşul de bandele bolşevice şi autoritatea românească s-a întins până la Hust, adică peste tot Maramureşul istoric. Autorităţile locale, organizate în consilii (sfaturi), s-au subordonat administraţiei româneşti, adică Consiliului Dirigent. Această instituţie autonomă a românilor din Transilvania, Consiliul Dirigent, a fost instituţia recunoscută de statul român ca reprezentant al autorităţii sale în noile teritorii unite.

Guvernele de la Bucureşti nu au avut o politică consecventă faţă de interesele românilor maramureşeni din cauza ignoranţei şi a necunoaşterii realităţilor etnice de către miniştrii români. Din prostie, că nu pot spune altfel, au luat tale quale versul lui Eminescu „De la Nistru pân’ la Tisa” în tratatul cu Antanta din 1916 şi în proiectul Bucureştiului nu intrau încă de atunci românii maramureşeni de peste Tisa. Cât timp un ardelean a fost în fruntea guvernului României Mari, Alexandru Vaida-Voevod, care cunoştea realităţile maramureşene, s-a obţinut din partea Cehoslovaciei promisiunea recunoaşterii Maramureşului în cadrul hotarelor României la Conferinţa de Pace. Însă odată cu venirea la putere a guvernului Averescu, ignoranţa Bucureştiului a omorât din faşă orice speranţă a românilor maramureşeni: s-a ordonat în 1921 retragerea armatei române la sud de Tisa şi astfel românii de peste Tisa au fost lăsaţi în afara României. Până în 1939 au fost în Cehoslovacia, între 1939-1944 în Ungaria şi apoi în Ucraina.

„Domnule prim-ministru, românii de peste Tisa au dreptul la cetăţenia română!”

Domnule prim-ministru Ponta, ca absolvent de drept, ar trebui să ştiţi că funcţionarii puşi de dvs. pe criterii de (in)competenţă politică în fruntea Autorităţii Naţionale a Cetăţeniei încalcă o serie de legi prin nerecunoaşterea administraţiei româneşti exercitate în 1919-1920 de către Consiliul Dirigent. Transilvania nu a fost un teritoriu ocupat de armata română, nu a fost o zonă de ocupaţie militară, ca teritoriile ungureşti ocupate de armata română în campania din 1919 până la Budapesta. Transilvania, inclusiv Maramureşul istoric, de dincolo de Tisa, au fost teritorii care s-au unit cu România pe 1 Decembrie 1918 prin voinţa liberă a populaţiei româneşti. Armata română a fost chemată în Transilvania şi în Maramureş de autorităţile locale româneşti ca să protejeze comunităţile româneşti de bolşevicii unguri, respectiv ucrainieni. Alături de trupele regulate româneşti au luptat împotriva bolşevicilor ucrainieni şi gărzile locale româneşti. Ca atare, vă rog domnule prim-ministru Ponta, să le transmiteţi subalternilor dvs. de la Autoritatea Naţională a Cetăţeniei că românii din Maramureşul de peste Tisa au fost cetăţeni români în 1919-1920, pentru că acolo îşi exercita autoritatea statul român prin Consiliul Dirigent de la Sibiu şi urmaşii lor au tot dreptul la cetăţenia română chiar în limitele actualei legi a cetăţeniei!

Prin negarea dreptului la cetăţenie al românilor din satele de peste Tisa se neagă însăşi fundamentul Unirii din 1918: Unirea a fost un act de voinţă al tuturor românilor din Transilvania, exprimat prin acele împuterniciri (credenţionale), azi obiecte de muzeu sau documente de arhivă, care nu şi-au pierdut valoarea juridică. Consiliul Dirigent şi-a exercitat autoritatea peste satele româneşti din Maramureş în virtutea opţiunii românilor de acolo, exprimată prin acele credenţionale.

Dacă guvernul Averescu a făcut prostia să dăruiască Cehoslovaciei satele româneşti de peste Tisa, de ce stăruie guvernul Ponta în prostie şi nu le recunoaşte românilor de peste Tisa dreptul la cetăţenia română?

Pentru cei 5000 de români care au primit cetăţenia s-a recunoscut de către Autoritatea Naţională a Cetăţeniei că înaintaşii lor au fost cetăţeni ai României şi au dreptul la cetăţenie. Dintr-odată geniile guvernului Ponta, docte în drept şi istorie, consideră că acele sate nu au aparţinut niciodată României şi că românii de acolo nu au niciun drept la cetăţenia română!

Nu sunt jurist, dar ştiu că dacă o lege se interpretează într-un anume fel pentru o persoană, o altă persoană care are aceleaşi circumstanţe are dreptul la aceeaşi interpretare a legii. Sunt cazuri în care un membru al unei familii a obţinut cetăţenia în urmă cu câţiva ani, însă un alt membru al aceleiaşi familii, care a depus aceleaşi documente, a fost respins de când la putere a venit guvernul Ponta. Domnule jurist Ponta, cine încalcă legea? Sigur ştiţi răspunsul. Vă rog să le explicaţi şi subalternilor Dvs. numiţi politic în fruntea Autorităţii Naţionale a Cetăţeniei, pentru că, în ciuda studiilor lor de drept, sunt în afara legii.

„Noi suntem ROMÂNI!”

Am avut onoarea să fiu invitat în noiembrie anul trecut la o manifestare a românilor maramureşeni din dreapta Tisei aflaţi în Bucureşti. După câteva discursuri s-a mâncat slănină şi sarmale, s-a băut pălincă şi s-a dansat pe muzică populară, mai ales maramureşeană. Majoritatea invitaţilor erau români din Maramureş de peste Tisa, dar mai erau români din Bucovina, din Basarabia de Sud, din Moldova şi eram şi câţiva din hotarele României. M-a uimit mândria acestor oameni de a fi români! Atmosfera era destinsă, unii mai jucau câte o tropotită sau bătută moroşenească, alţii mai povesteau câte ceva, ca la petrecere. La un moment dat s-a pus cântecul lui Nicolae Furdui-Iancu – „Noi suntem români!”. Ca la un semn, fără să zică nimeni nimic, toţi, absolut toţi, s-au legat într-o horă pe acest cântec, o horă solemnă, în timpul căreia din privirile tuturor se vedea un îndârjit „NOI SUNTEM ROMÂNI!”.

Un simbol al românilor maramureşeni FOTO: Arhivă personală

În urmă cu doi ani am fost în vizită la cineva din Slatina, un oraş situat peste Tisa, faţă în faţă cu Sighetul Marmaţiei, în care locuiesc circa 10000 de români. În sufragerie, icoana Maicii Domnului era înfăşurată în Tricolorul Românesc! Atunci am înţeles că pentru românii de peste Tisa Tricolorul este icoana sufletului lor.

Ce alte dovezi de românism mai doriţi, domnule prim-ministru Ponta, ca să le recunoaşteţi românilor maramureşeni din Ucraina dreptul la cetăţenia română?

România nu mai acordă burse de studii românilor din Ucraina

 Nu le refuzăm doar cetăţenia, dar îi împiedicăm să înveţe în limba română în România. Înainte sute de studenţi veneau din Maramureş de peste Tisa, din Bucovina sau sudul Basarabiei la studii în România. E drept că nu toţi excelau la învăţătură, ca de altfel nici studenţii din România. De obicei profesorii îi priveau ca străini şi îi numeau ucrainieni (o mare jignire pentru românii maramureşeni de peste Tisa). În ciuda dificultăţilor, mulţi s-au realizat profesional şi am cunoscut români de peste Tisa care sunt azi foarte buni medici, avocaţi sau jurnalişti.

De câţiva ani statul român nu mai acordă burse de studii românilor din Ucraina deoarece nu s-a semnat acordul necesar cu guvernul de la Kiev. Aşa că foarte puţini români din Ucraina pot veni la studii în România, dar pe banii lor, fără bursă. Cine este oare responsabil în guvern faţă de românii din afara României? Cine trebuia să se ocupe de încheierea acestui acord cu statul ucrainean?

Îmi amintesc de poziţia lui Grigore Gafencu în 1939, când, după împărţirea Cehoslovaciei, Ungaria a ocupat regiunea Transcarpatia, inclusiv Maramureşul de peste Tisa şi a închis şcolile româneşti de acolo. Gafencu nu a stat pe gânduri şi a oprit circulaţia trenurilor pe la Sighet (şi azi trenurile ucrainiene care vin de la Rahău traversează o parte a României), condiţionând deblocarea circulaţiei de redeschiderea şcolilor româneşti din satele de peste Tisa. Mai pe româneşte, ăsta da bărbat!

Desigur, nu se pune problema blocării circulaţiei trenurilor ucrainiene, însă, domnule prim-ministru Ponta, puteţi fi oare la înălţimea predecesorului Dvs., Grigore Gafencu, şi să luaţi poziţie fermă în favoarea românilor maramureşeni din Ucraina?