De ce ar fi guvernul Cioloş unul de sacrificiu?

Guvernul Cioloş FOTO gov.ro

Pe 16 octombrie 1991, în România postrevoluţionară se înregistra o premieră. Reprezentată de instalarea primului guvern condus de un tehnocrat, după decembrie 1989.

Mai exact. După a patra mineriadă şi după demiterea, în condiţii tulburi, demitere orchestrată de marele manipulator Ion Iliescu, anunţată şi pusă în practică cu exemplară disciplină de partid, moştenită şi resuscitată din vremea când încă era un dregător de frunte al PMR şi apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu- Dej, de preşedintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu, a lui Petre Roman, la Palatul Victoria ajungea guvernul fesenisto-liberal condus de Theodor Stolojan.

D-lui Stolojan, produs al biotopului comunist de rangul al doilea sau al treilea, nu i-a mers deloc rău nici după ce, la data de 19 noiembrie 1992, şi-a încheiat misiunea guvernamentală. Înalt şi bine plătit funcţionar economic internaţional, susţinător înfocat al binefăcătorului său, Ion Iliescu, în campania prezidenţială din 1996, răzgândac notoriu cu un brusc şi specific românesc viraj spre dreapta, încă şi mai spectaculos decât acela al personajelor din…Escu de Tudor Muşatescu, atât de spectaculos încât l-a propulsat, la un moment dat, chiar şi în funcţia de preşedinte al PNL, candidat de cursă scurtă la preşedinţia României şi de cursă încă şi mai scurtă la un nou mandat de prim-ministru, dl. Stolojan se bucură azi de deliciile şi beneficiile materiale ale unui mandat de europarlamentar.

De fapt, nici unora dintre coechipierii guvernamentali d-lui Stolojan nu le-a mers pe mai departe tocmai rău, „sacrificiul” lor, ca şi al şefului lor de odinioară dovedindu-se, din perspectiva timpului, o carte câştigătoare. Aducătoare de funcţii, demnităţi şi foloase materiale consistente. Atunci când câştigurile prea mari şi nu tocmai foarte cinstite nu le-au adus, mulţi ani mai încolo, stagii la închisoare. Aşa cum a fost cazul pentru domnii Adrian Năstase şi Victor Babiuc.  

România avea să repete experienţa guvernului parţial tehnocrat câţiva ani mai târziu. În decembrie 1999, atunci când preşedintele Emil Constantinescu şi liderii alianţei aflată la guvernare, au pus la cale o lovitură de palat nu chiar foarte constituţională menită să scape ţara de premierul Radu Vasile. Înlocuit după o rezistenţă penibilă al cărei ridicol l-a urmărit până la sfârşitul vieţii de guvernatorul BNR, dl. Mugur Isărescu.

Tentat şi el, când încă era prim-ministru, de o carieră politică la vârf, adică de funcţia prezidenţială, „sacrificatul” Mugur Isărescu a revenit, conform aranjamentelor anterioare, după un usturător, nu cred că şi meritat eşec electoral, în fruntea BNR. Loc în care se află şi azi. Ceea ce iarăşi numai rău nu a fost nici pentru România şi nici pentru finanţele ei. Mai rea a fost soarta unui Ioan-Avram Mureşan sau Decebal Traian Remeş, ajunşi şi ei la zdup pentru fapte anterioare.

Am făcut această poate prea lungă întoarcerea în istorie pentru că nu-i înţeleg în ruptul capului pe cei ce plâng azi de mila componenţilor actualului guvern de tehnocraţi şi nu prea, condus de dl. Dacian Cioloş. Guvern care îmi scapă de ce e socotit a fi unul „de sacrificiu”.

Ştiu foarte bine că mulţi dintre actualii miniştri şi-au suspendat pentru o vreme obligaţii şi funcţii anterioare mult mai consistent plătite. Deţinute ba în sectorul privat, ba în aparatul birocratic de la Bruxelles. Asigurându-şi însă cu toţii oportunităţi şi reveniri viitoare petrecute nu oricum, ci cu un adaos la cv ce îi va ajuta să recupereze multe, nu mă îndoiesc că şi pierderile financiare de azi. Ori chiar să facă un pas înainte în carierele lor.

Dl. Cioloş şi miniştrii săi par să fi trecut destul de bine proba de slalom uriaş la care i-a supus în primele 45 de zile de „sacrificiu” punerea în practică a promisiunilor bugetare ale fostului guvern Ponta. Cumpărându-şi fără prea multe dificultăţi şi cu o atitudine de rabin, nu ştiu şi cu ce consecinţe decontabile în mod real doar în 2017, nu doar pacea socială, ci şi binecuvântarea parlamentară. Care nu prea are de ce să nu continue câtă vreme cele două mari partide parlamentare, PSD şi PNL, nu au nici un motiv să vrea să fie altfel.

Şi nu au deoarece nici unul, nici celălalt nu prea sunt pregătite să preia guvernarea înainte de alegerile din noiembrie-decembrie 2016. Care nici ele, privite din perspectiva sondajelor de opinie de azi, nu dau semne că ar oferi soluţii tocmai clare. Cum nici preşedintele Klaus Iohannis nu cred să îşi dorească agitaţii fără rost, se prea poate ca 2016 să fie un an fără prea mari probleme şi nici generator de sacrificii pentru guvernul Cioloş şi componenţii lui. Costurile de imagine par, în acest moment, neesenţiale.

Sigur, nu vor lipsi elementele de „acompaniament”. Ca, de pildă, opoziţia şi mişcările de stradă mai degrabă anunţate decât consumate, puse la cale de două-trei confederaţii sindicale. Manifestări insuficient coagulate şi nu tocmai agreate de majoritatea electoratului. Sau ultimatumurile obraznice à la Moş Teacă ale pensionarilor militari, cu victorii şi fapte de arme cunoscute doar pe câmpul de luptă al lecturii şi seminarizărilor organizate ale articolelor de fond din Scânteia şi în adunarea recoltei. În realitate, oameni manipulaţi de propagandistul ceauşist deghizat în colonel şi istoric militar pe nume Mircea Dogaru. Ori bombănelile zilnice de Casandră înfuriată, de lider imaginar al Opoziţiei, ce nu ţine cont de realitatea deciziei de pensionare, bombăneli transformate într-o adevărată marcă de înregistrare pentru Traian Băsescu. Dublate afon şi caraghios de scâncetele Mişcării populare. Ori ale ALDE, loc unde dl. Călin Popescu-Tăriceanu îşi pregăteşte statutul de viitor „fost”. Oricum, e vorba despre partide de procente electorale cu o singură cifră. Plus, pour la bonne bouche, scenariile apocaliptice de fiecare seară scornite din ordin de serviciu de postul România tv, specializat în prevestirea de dezastre şi decimări. Toate acestea nu cred că vor dobândi prea multă relevanţă în peisajul politic intern al anului ce tocmai a început.

Ele vor avea numai şi numai semnificaţia unor intermezzo- uri în mult mai consistenta agitaţie specifică oricărui an electoral. O agitaţie ce s-ar putea să devină cu adevărat interesantă în cazul în care unii dintre tehnocraţii din noiembrie 2015 se vor schimba şi la faţă, şi în decizii şi se vor manifesta în calitate de competitori, dacă nu chiar în aceea de şefi politici la parlamentarele din toamnă. Pentru moment, dl. Dacian Cioloş, primul vizat de o atare, speculată metamorfoză, nu pare dispus să facă un atare sacrificiu. Oricât de adevărate ar fi scenariile în conformitate cu care dl. Iohannis l-ar dori pe actualul prim-ministru  preşedinte PNL şi premier pentru un mandat de patru ani. Singurul sacrificiu adevărat ce i s-ar putea cere d-lui Cioloş şi care şi-ar merita numele din perspectiva a ceea ce va urma în 2017. Anul adevăratelor deconturi şi al autenticelor încercări. În două-trei apariţii televizate, actualul prim-ministru ne-a asigurat că nu nutreşte nici un fel de ambiţii politice viitoare.

Numai că până atunci, până în noiembrie-decembrie 2016, mai e ceva vreme. Iar răzgândirea, o ştim bine, e în specificul demnitarului român. În 50 de zile de mandat, zile în care s-a tot gândit şi răzgândit, dl. Dacian Cioloş  ne-a arătat că nu reprezintă deloc o excepţie de la regulă.