Politicienii fanfaroni, aşa pot fi numiţi Orban şi Băsescu, iar mijloacele lor seamănă până la identitate. Mandatele lor se remarcă prin populism, conflictualitate, identificarea de adversari transformaţi în ţinte publice, controlul justiţiei şi, dacă se poate, al mass-media, ocuparea spaţiului mental şi ideatic cu eterne războaie declarative, plus o formulă de naţionalism de mucava, întors pe dos dacă interesele o cer.

Acest lucru reprezintă cea mai profundă legătură dintre Orban şi Băsescu: faptul că sunt dispuşi să-şi arunce ţările în aer numai pentru a-şi păstra pârghiile puterii. Orban şi Băsescu sunt doi căpitani de vas care îşi dau foc la corăbii doar ca să rămână în funcţie. Vai şi amar de cei aflaţi pe vasele care îi au la cârmă!...

Băsescu s-a pupat cu Tokes în toate formulele posibile, decorându-l cu cea mai înaltă distincţie a statului român, sprijinindu-l să ajungă în Parlamentul European, promovându-l acolo în funcţia de vicepreşedinte, lăsându-l apoi să-şi facă partid extremist în România şi tolerând toate derapajele sale anti-româneşti. Acum, când nu mai are nevoie de voturile maghiarilor, de prezenţa sau, ca la referendum, de absenţa lor la vot, a devenit brusc naţionalist. Ca şi Orban, Băsescu se agită mult, face vâlvă, aruncă în unii şi în alţii cu declaraţii, vrea să aibă pupitru şi să fie în direct la oră de maximă audienţă. În schimb, nu face nimic. Totul se rezumă la vorbe, la spectacol, la un permanent ”ce le-am zis-o!”. Orban are, la rândul său, ştiinţa spectacolului, dus până la Bruxelles, unde tună şi fulgeră, apără Ungaria de inamicii mondiali, o recreează în imaginarul colectiv pe formula ante-Trianon, se asociază cu Jobbik la nevoie, apoi se dezice de acesta formal când alăturarea cu naziştii devine prea periculoasă, într-un cuvânt, trăieşte din focurile de artificii ale hărţuielii permanente. Fireşte că Orban se înţelege bine cu Băsescu, au învăţat unul de la celălalt cum se subminează o democraţie de dinăuntru, profitând de drepturile şi de slăbiciunile ei.

O diferenţă există totuşi. Românii sunt mai deştepţi. Spre deosebire de mulţi maghiari care încă se mai lasă amăgiţi de accesele patriotarde ale lui Orban, românii au devoalat cu ocazia protestelor din iarna lui 2012 că împăratul-zeu este gol. I-au închinat celui mai iubit fiu al poporului ode poetice prin care au arătat cât de detestat este populismul lui Băsescu. Apoi l-au sancţionat dur la vot. Apoi l-au suspendat şi l-au demis. Aici a intervenit Orban care, dintr-o lovitură, a anulat dorinţa absolută a românilor de a-l trimite pe Băsescu acasă. Numai că acum vrea sprijinul înapoi. Şi atunci Băsescu se face că îl contrazice pe Orban ca voturile maghiarilor din Transilvania să se ducă spre despotul de la Budapesta cu aceeaşi ardoare cu care au anulat, prin neprezentare, dorinţa românilor de a scăpat de Orbanul de la Cotroceni.

Între Orban şi Băsescu nu există doar simpatie, ci şi sinergie. Aceşti doi autocraţi reuşesc să se sprijine în momentele cheie ale luptei pentru putere. Dacă Băsescu ar fi împiedicat dubla cetăţenie a etnicilor maghiari, cum a făcut Slovacia, Orban ar risca să nu mai câştige alegerile de anul viitor. Orban îi va datora lui Băsescu prelungirea mandatului de premier la fel de mult cum Băsescu îi datorează lui Orban rămânerea la Cotroceni. Relaţiile româno-maghiare sunt la cuţite pentru prima oară în ultimii 20 de ani din cauza înţelegerilor făcute peste maghiari şi peste români de Băsescu şi de Orban. Ei şi-au salvat astfel scaunele cu preţul antagonizării dintre cele două naţiuni în ansamblu, dar şi dintre majoritatea românească şi minoritatea maghiară din Transilvania. Pentru putere însă niciun preţ nu e prea mic. Şi acest lucru reprezintă cea mai profundă legătură dintre Orban şi Băsescu: faptul că sunt dispuşi să-şi arunce ţările în aer numai pentru a-şi păstra pârghiile puterii. Orban şi Băsescu sunt doi căpitani de vas care îşi dau foc la corăbii doar ca să rămână în funcţie. Vai şi amar de cei aflaţi pe vasele care îi au la cârmă!...