În ianuarie 1990, în vâltoarea schimbărilor de după decembrie 1989, la Facultatea de Litere din Bucureşti se luase decizia revoluţionară că trebuie neapărat ca studenţii să aibă o cafenea. O sală de seminar de la etajul III fusese repede transformată într-un astfel de stabiliment: se adusese, adică, un reşou pe care să fiarbă nechezolul şi ceaiul (cafea adevărată încă nu se găsea), se puseseră câteva mese, iar un student preluase gestiunea chestiei, angajând o doamnă care trebuia să prepare cafelele şi să încaseze banii. Toate bune şi frumoase, se simţea că am trecut printr-o revoluţie: studenţii (şi unii profesori mai cool, cum s-ar zice azi, pe atunci nu ştia nimeni cuvântul) stăteau în fum de „Carpaţi fără”, sorbeau din porcăriile alea şi discutau politică. După vreo săptămână, studentul cu pricina – nu spun cine, a ajuns între timp un foarte bun scriitor – mi-a zis: „azi am simţit şi eu ce înseamnă să fii capitalist”. ”Ce-ai făcut, ai numărat banii?” – l-am întrebat. „Nu, am dat-o afară pe femeia care făcea cafea, că se purta urât cu studenţii”. Şi a râs sclipitor şi ghiduş, amuzat şi el de mica lui „descoperire”.

Cred că tot cam asta au înţeles şi liderii PNL de azi din spiritul capitalismului şi al democraţiei (doar că la ei a durat 25 de ani, nu o săptămână, ca la studentul de la Litere). Tre’ să dea afară pe cineva ca să se simtă bine. Aşa că au dat afară doi parlamentari care au criticat conducerea partidului. Nu e prima dată când se întâmplă aşa ceva în aceste organizaţii de sforari numite partide. E plin de dări afară în mica şi zbenguita istorie a partidelor româneşti postdecembriste.

De foarte multe ori, motivul invocat a fost „lezarea imaginii partidului”. În partidele româneşti, n-ai voie să critici decât în spatele uşilor închise. Dreptul la exprimare liberă se opreşte la ieşirea din sediul partidului, în spatele gheretei paznicului. Bărbaţii politici ai ţări (plus cele câteva femei nimerite alături de ei) sunt nişte naturi sensibile, care se emoţionează repede când cineva vorbeşte urât despre partid şi, ca să-şi revină din şoc, simt nevoia să-şi arate bărbăţia dând afară pe careva. În cazul PNL; darea afară a lui Theodor Paleologu e o aiureală care încununează bâlbâielile din campania electorală pentru Bucureşti: să schimbi candidaţii în fiecare săptămână şi să-l prezinţi pe Marian Munteanu ca „reprezentant al societăţii civile” confirmă adevărul universal cunoscut că prostia are un rol important în istorie.

Preocuparea asta obsedantă pentru „imaginea partidului” şi zbârlirea mustăţilor de câte ori cineva pare s-o „afecteze” e, din punctul meu de vedere, o dovadă suficientă a mediocrităţii desăvârşite în care se bălăcesc partidele. A doua dovadă – strict legată de prima – e lipsa acută de cadre: partidele n-au oameni de valoare, iar mulţi oameni de valoare se feresc de partide ca de dracu’. Încrederea cetăţenilor în partide e ridicol de mică, iar datoriile partidelor (adunate din campaniile electorale) sunt nesimţit de mari. În general, majoritatea cetăţenilor consideră politica un lucru urât şi murdar, în care oamenii cumsecade nu trebuie să se amestece. Motiv pentru care prezenţa la vot e din ce în ce mai mică (bunăoară, unii primari care se laudă că au câştigat cu 50% şi peste au fost aleşi, de fapt, de 12-15% dintre cetăţenii cu drept de vot).

Într-un asemenea context, politicienii noştri au două preocupări într-una singură: arătatul muşchilor şi imaginea partidului. Darea afară pentru a „apăra” imaginea partidului e un impuls autoritar – semn că în 25 de ani exerciţiul democratic a fost mai degrabă mimat, dar niciodată deprins până la capăt.