În decizia dată în cazul Valentin Câmpeanu vs. România în iunie 2014, Curtea Europeană a drepturilor omului a constat că autorităţile române, inclusiv cele judiciare, au comis mai multe nereguli procedurale de natură să prejudicieze aflarea adevărului în legătură cu moartea la Poiana Mare a tânărului de 18 ani cu dizabilităţi intelectuale severe şi infectat cu HIV. CEDO a recomandat României să adopte măsuri generale care să asigure persoanelor cu dizabilităţi mintale posibilitatea unei reprezentări imparţiale în faţa instanţei. Am stat de vorbă cu judecătoarea Dana Gârbovan despre această speţă. Interviul este reprodus mai jos.

În partea a doua, Dana Gârbovan va vorbi despre legea Big Brother, interceptările realizate de serviciile secrete şi desecretizarea înscrisurilor clasificate.


Valentin Câmpeanu FOTO Karina Knapek

În speţa Câmpeanu vs România, România a fost condamnată că a încălcat dreptul la viaţă al lui Valentin Câmpeanu un tânăr abandonat la naştere, infectat cu HIV şi cu dizabilitate mintală severă care a decedat în 2004 în condiţii suspecte la spitalul Poiana Mare. CEDO a constat în hotărârea dată de Tribunalul Calafat grave deficienţe procedurale, inclusiv faptul că nu fuseseră colectate probe medicale şi lipsa unor explicaţii pentru declaraţiile contradictorii ale personalului medical. Care sunt mecanismele interne pentru a cerceta o astfel de situaţie?

Dana GârbovanPotrivit legii, Inspecţia judiciară poate fi sesizată sau se poate sesiza din oficiu faţă de săvârşirea unei abateri disciplinare de către judecători, abateri ce includ şi exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă. Dacă există indiciile savârşirii unei abateri disciplinare, Inspecţia  efectuează o cercetare prealabilă şi apoi, dacă este cazul, declansează acţiunea disciplinară împotriva magistratului, sesizând secţia de judecători sau procurori, după caz, a Consiliului Superior al Magistraturii, care decide dacă se impune sancţionarea magistratului vizat.

Însă, asa cum am arătat anterior, de foarte multe ori o hotărâre de condamnare a României – care vine oricum târziu – este rezultatul unui complex de factori, mulţi exteriori sistemului de justiţie. De aceea este important a se analiza fiecare cauză ce a dus la incălcarea drepturilor fundamentale şi a se verifica dacă problema este una punctuală sau una de sistem. Doar o analiză profundă a cauzelor condamnării, urmată de corectarea acestora, poate conduce la îmbunătăţirea întregului sistem de garantarea a drepturilor omului.

„În ceea ce priveşte legiuitorul şi executivul, nu există niciun fel de răspundere, alta decât cea politică"

Credeţi că în urma deciziilor CEDO, care constată deficienţe în actul de justiţie, cei care poartă responsabilitatea ar trebui să suporte vreo sancţiune?

Reiterez că, cel mai adesea, hotărârile de condamnare ale Curţii nu vin ca urmare a unor acţiuni sau inacţiuni ale magistraţilor, ci pe fondul unei deficienţe sistemice. Dacă în cazul judecătorilor şi al procurorilor există un cadrul legal de atragerea a răspunderii acestora, iar cel puţin în materie disciplinară au fost aplicate un număr considerabil de sancţiuni, în ceea ce priveşte legiuitorul şi executivul nu există niciun fel de răspundere, alta decât cea politică.Cu titlu de exemplu, în covârşitoarea majoritate a hotărârilor de condamnare în materie de reconstituire a dreptului de proprietate, Curtea a stabilit ca problema se datorează cadrului legislativ aplicabil, insistând asupra necesităţii adoptării unui cadru legislativ coerent şi previzibil. Aceeaşi este situaţia în materia extrem de numeroaselor condamnări ca urmare a condiţiilor de detenţie, unde răspunderea revine exclusiv executivului.

Ca atare, munca judecătorului nu operează într-un vid, ea este inclusă într-un lanţ de cauzalităţi care afectează calitatea actului de justiţie. Judecătorul lucrează cu legile adoptate de Parlament şi puse în executare de Guvern. O legislaţie incoerentă, contradictorie, supusă modificărilor intempestive va afecta cu siguranţă şi calitatea hotărârilor judecătoreşti. Hotărârile judecatoreşti trebuie apoi puse în executare, etapa în care în continuare ne confruntăm cu probleme.

„O dizabilitate nu ar trebui să constituie o circumstanţă atenuantă pentru un abuz săvârşit de autorităţi, ci, dimpotrivă, este o circumstanţă agravantă"

CEDO a mai constat în aceeaşi speţă ca Romania nu are un mecanism judiciar adecvat în ceea ce priveste persoanele cu dizabilităţi  având în vedere accesul lor limitat la justiţie. Cine ar trebui sa creeze un astfel de mecanism?

Problema punctuală ridicată de dumneavoastră scoate în evidenţă importanţa întelegerii mecanismelor care determină identificarea şi modificarea unor legi proaste sau necesitatea adoptarii unor legi noi. De exemplu, rolul societăţii civile este determinant în corectarea sau adoptarea legilor, prin semnalarea problemelor şi oferirea de soluţii. Sunt organizaţii nonguvernamentale care, lucrând zi de zi cu persoanele cu dezabilităţi, înţeleg problemele în profunzime şi sunt capabile sa ofere soluţii. Ele ar trebui sprijinite de o presă libera, care sa aducă aceste probleme în atenţia publică. Am avea în acest mod şi un proces de educare a cetătenilor, de conştientizare şi, apoi, de implicare a acestora faţă de problemele existente în jurul lor, implicare care trebuie sa ducă la schimbarea lucrurilor în bine. Funcţionarea eficientă a unui stat de drept implică un efort larg al cetăţenilor, al societăţii civile şi, fireşte, al instituţiilor statului. Dacă vom continua să îl privim fragmentat, vom avea doar soluţii punctuale, înguste, iar situaţia va rămâne neschimbată pe fond.

Centrul de Resurse Juridice a constat ca în multe situaţii, dizabilitatea intelectuală e considerată  o circumstanţă atenuantă în favoarea unei autorităţi care a comis un abuz împotriva unei persoane cu dizabilităţi, în situaţia în care există plangeri. Cum explicaţi această situaţie?

O dizabilitate nu ar trebui să constituie o circumstanţă atenuantă pentru un abuz săvârşit de autorităţi. Dimpotrivă, o astfel de situaţie este o circumstanţă agravantă, în condiţiile în care o persoană aflată în poziţie de putere a abuzat de poziţia de forţă pe care o are în relaţia cu o persoană vulnerabilă.

 „Este absolut necesar ca problema audierii minorilor, în special a celor cu dizabilităţi, să fie tratată mult mai serios"

De asemenea, CRJ a constat că judecătorii nu audiază minorul cu dizabilitate intelectuală, deşi este obligat sa o facă. Cum explicaţi această situaţie?

Procesul de audiere a unui minor, cu atât mai mult a unui minor cu dizabilitate intelectuală, pune probleme mult mai extinse decât cunoştiinţele juridice ale unui judecător, oricat de vaste şi temeinice ar fi acestea. Din păcate însă, lipsa de abilităţi a judecătorului nu este compensată  printr-un sprijin de specialitate, pentru ca o astfel de audiere să aibă un efect real, nu doar formal. Aşa se explică probabil reţinerea judecătorilor de a audia minori cu dezabilităţi, dintr-o temere de a nu face minorului mai mult rău decât bine. În mod evident, ar fi extrem de util ca la fiecare instanţă să existe cel puţin un psiholog care să-l asiste pe judecător în activitatea de ascultare a minorului şi în pregătirea acestei ascultări, astfel încât aceasta să nu se transforme într-o experienţă traumatizantă pentru minor. Din păcate, însă, instanţele nu beneficiază de un astfel de suport, iar problema este tot mai acuta.

Nu este vorba doar de minorii cu probleme de handicap sever, ci de afectiuni tot mai des intalnite. Am citit recent un studiu în care se arata că ADHD-ul este o afecţiune a cărei frecvenţă creşte de la an la an, în condiţiile în care mulţi copii sunt  nediagnosticaţi. Imaginaţi-vă cum ar decurge o audiere a unui minor cu o astfel de deficienţă, supus în plus traumei implicite generate de prezentarea sa într-o instanţă de judecată, în faţa unui judecător care nu are sprijinul de specialitate necesar pentru a proteja în primul rand minorul, apoi pentru a servi aflării adevărului în cauză. Este absolut necesar ca această problemă a audierii minorilor, în special a celor cu dizabilităti, să fie tratată mult mai serios, pentru a găsi soluţii pentru rezolvarea ei. O colaborare institutionalizată a instanţelor cu cabinete de psihologie specializate ar fi una dintre acestea.

Credeţi ca magistaţii ar trebui să primească training special în privinţa persoanelor cu dizabilităţi? Poate fi acesta un motiv pentru care unii magistraţi sau politişti nu tratează cu serioazitate aceste cazuri? (În speţa Câmpeanu autopsia nu a fost realizată, cauza morţii fiind considerată ca evidentă din moment ce decedatul suferea de HIV şi de dizabilitate intelectuală severă.)

Categoric magistraţii trebuie să primească training special în privinţa persoanelor cu dizabilităţi intelectuale. Pentru situaţii speciale este necesară o pregatire specială, pentru a înţelege şi a acţiona nu doar din instinct sau fundamentat pe cunoştiinţele generale, ci aplicat pe situaţia deosebită cu care esti confruntat. Dincolo de asta însă, problema la care faceti referire este emblematică pentru lipsurile încă acute ale societăţii româneşti, în general, faţă de ceea ce înseamnă în mod fundamental drepturile omului, egalitatea de şanse şi respectul faţă de fiecare cetăţean al acestei ţări.


Acest interviu a apărut în cadrul proiectului „Lagărele de lângă tine”, iniţiat de Centrul de Resurse Juridice şi finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org.