INTERVIU BIOGRAFIC Dacian Cioloş, prim-ministrul României: „Le-am spus părinţilor: «Nu vreau la cel mai bun liceu, vreau la Liceul Agricol!»“

INTERVIU BIOGRAFIC Dacian Cioloş, prim-ministrul României:
„Le-am spus părinţilor: «Nu vreau la cel mai bun liceu, vreau la
Liceul Agricol!»“

Premierul României, Dacian Cioloş, povesteşte despre copilăria la ţară şi despre cele mai importante decizii pe care le-a luat de-a lungul vieţii FOTO Arhivă

Dacian Cioloş (47 de ani) a avut, poate, un singur moment de rebeliune în copilărie: la finalul şcolii generale, deşi era un elev bun, a refuzat categoric să urmeze cel mai bun liceu din Zalău, Liceul de Matematică-Fizică, la care mergeau toţi copiii cu coroniţă din oraş. El îşi alesese deja calea: voia să se ocupe de roadele pământului, ca orice ţăran cumsecade din satul Pericei, judeţul Sălaj.

Ştiri pe aceeaşi temă

Weekend Adevărul“: Care este prima dumneavoastră amintire?
Dacian Cioloş: Prima mea amintire e, sigur, faţa mamei şi a tatălui meu. Apoi, curtea bunicilor, pe care am descoperit-o atunci când am început să merg şi să cotrobăi prin toate cotloanele.
 
La Pericei.
Da, acolo mi-am petrecut practic toate vacanţele din clasa I şi până în clasa a IX-a. Cu foarte mici excepţii, când am mai fost plecat, de vreo trei sau patru ori cu părinţii în vacanţă.
 
Acolo românii sunt minoritari. Populaţia majoritară este maghiară.
Atunci nu era aşa. Au mai plecat români după ’90. Dar în vremea aceea, când copilăream eu acolo, erau cam jumătate-jumătate. Dar, sigur, şi eu am avut şi vecini maghiari. Bunicul meu are numele Brânduş, un nume românesc, foarte clar fără nicio ambiguitate din punctul acesta de vedere.
 
Dar aţi avut prieteni maghiari?
Da, am avut şi încă am mulţi prieteni maghiari acolo.
 
Aţi învăţat maghiară?
Am învăţat maghiară, în sensul că înţelegeam la vremea aceea destul de bine. Vorbeam mai puţin, dar şi prietenii mei maghiari vorbeau toţi limba română.
 
Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?
Mama a lucrat până a ieşit la pensie la o centrală telefonică în mai multe locaţii în Zalău, iar tata a fost ofiţer de miliţie, până când a ieşit la pensie anticipat.
 
Cu toate acestea, modelul din familie a fost bunicul dumneavoastră.
Da. Eu sunt născut la Zalău, dar mi-am petrecut copilăria la bunici, la ţară. Acolo m-am format ca om, acolo mi-am forjat şi structurat conştiinţa pornind de la viaţa de la ţară. M-am simţit întotdeauna atras de mediul rural şi cred că, intuitiv cumva, am simţit ceea ce mai târziu mi-a orientat şi activitatea profesională. În vremea aceea, oraşele erau în plină dezvoltare, era o efervescenţă economică, în anii ’70-’80 se construia peste tot. Iar eu îmi găseam stabilitatea în mediul rural, cu poveştile de-acolo, cu mersul duminica la biserică, cu mersul în clacă, cum se spunea, la vecini şi la rude, la muncile câmpului, discutând cu oamenii. Acolo au fost primele întrebări pe care mi le-am pus şi primele răspunsuri pe care le-am găsit. Acolo am simţit că am rădăcinile. Nu vreau să par patetic. Dar probabil că fiecare dintre noi simte că e un loc unde, indiferent ce ar face şi unde ar merge, când se întoarce în locul acela, se încarcă energetic. De acolo pleacă cu idei noi, mai pozitiv. Pentru mine, la ţară, la Pericei, a fost şi universul concret al copilăriei, dar şi universul acela care îţi construieşte personalitatea, care e greu de explicat.
 
Când spuneţi acasă, spuneţi Pericei.
Da, e clar! Şi de asta cred că cel mai frumos cadou pe care l-am primit a fost când bunicul mi-a spus: „Uite, Dacian, când n-o să mai fiu eu, casa asta ţi-o las ţie şi lui Sorin“. Sorin este fratele meu, la fel de legat de Pericei. Mai am şi o soră mai puţin legată de sat şi mai mult de oraş.
 
Nu vă certaţi de la avere, aşa cum se mai întâmplă în familiile româneşti?
Nu, pentru că acolo nu se pune problema de avere din punct de vedere valoric, material. Averea e pur şi simplu locul respectiv. Faptul că ştii că locul acela prin care exişti îţi aparţine şi că poţi să te întorci acolo oricând şi să te simţi la tine. Îmi imaginez cât de greu poate să fie pentru cei care, după zeci de ani de locuit într-un anumit loc, din diferite motive, trebuie să renunţe la locul acela şi să se întoarcă în postura de musafir. Eu sunt privilegiat.
 
Un copil retras, timid“

Eraţi un copil mai degrabă liniştit sau obraznic?
Cred că aş putea spune că eram, mai degrabă, un copil retras, timid. Cred că lucrul ăsta transpare şi acum. De multe ori văd că mi se reproşează faptul că nu sunt mai incisiv...
 
Mai ales în campania electorală...
Da. Ei, ăsta e caracterul meu şi nici nu vreau să joc falsităţi doar de dragul de a fi aşa cum se spune că ar trebui să fie cineva într-o anumită poziţie. Eu, în general, am mers pe principiul că dacă nu sunt eu însumi, nu pot să fiu eficient într-un anumit loc. Şi atunci când personalitatea mea, în ceea ce e mai profund, nu corespunde anumitor poziţii sau activităţi înseamnă că poziţia respectivă nu e pentru mine.
 
De ce fel de educaţie aţi avut parte: mai severă sau mai blândă?
A alternat. Tata fiind militar, sigur că a avut o abordare mai severă, mai strică, din punct de vedere al aşteptărilor pe care le avea vizavi de mine, de modul cum mă comportam la şcoală, în societate. Pe de altă parte, când îmi petreceam timpul la bunici, totul era diferit. Bunicul a avut faima unui om dur, în general, şi probabil că şi fermitatea aceasta în a aborda lucrurile a făcut că, iată, a ajuns la 95 de ani şi în continuare e în depline puteri. Chiar şi aşa, faţă de mine şi de fratele meu, el a avut o cu totul altă abordare: caldă, deschisă, răbdătoare tot timpul. Chiar şi când mergeam la muncile câmpului şi-l mai încurcam cu tot felul de întrebări şi-i mai încetineam activitatea, avea răbdare, se oprea, îmi explica multe lucruri. M-a tratat ca pe un om adult, matur încă de când eram mic şi asta mi-a dat încredere.
 
 
UNA DIN DOUĂ
Spanac sau ceapă?
Acum, spanac.
 
Limba franceză sau limba engleză?
Limba engleză.
 
Satul francez sau satul românesc?
Satul românesc, Pericei.
 
Sauterne sau Tămâioasă românească?
Tămâioasă.
 
Rock sau muzica soţiei?
Muzica soţiei.
 
Steaua sau Dinamo?
Dinamo.
De la literatură la agricultură
Ce vă visaţi când eraţi mic?
Visam să scriu. Mi-a plăcut literatura, îmi plăceau compunerile când eram la şcoală. Visam să scriu şi vedeam această activitate ca pe un mod de a le comunica trăirile şi gândurile mele celorlalţi.
 
Şi până la urmă, aţi ajuns de la literatură la agricultură.
Mai precis, la horticultură. Asta probabil şi pentru că, înainte de ’89, o parte din literatura noastră era destul de influenţată de acei autori care au avut rădăcinile în mediul rural şi care au scris literatură de calitate pornind de la experienţele din mediul rural. Am găsit, aşadar, o echilibrare între plăcerea de a citi şi plăcerea de a trăi la ţară.
 
Primarul din Pericei spunea la un moment dat: „Se vedea că îi placea agricultura încă de când era mic, după cum ţinea sapa în mână“. E vorba despre dumneavoastră.
Sunt cam de aceeaşi vârstă cu primarul de acolo şi ne întâlneam, într-adevăr, de multe ori pe câmpurile din jurul vetrei satului. Pericei e o comună pe lunca râului Crasna, zonă în care se produceau multe legume, şi mai ales ceapă, dar şi morcov, pătrunjel, usturoi. Oamenii toată iarna erau la piaţă, în oraşele din regiune, ca să vândă în primul rând cele patru legume.
 
Secretul cepei de Pericei
Care e secretul cepei din Pericei?
Ca şi horticultor, vă spun acum. Secretul cepei este, în primul rând, calitatea terenului, modul de cultură care s-a dezvoltat acolo în timp, dar şi un soi bun. Era un soi de ceapă care nu era usturoaie, nu pişca la limbă, atât prin structura genetică, dar şi prin tipul solului. Avea gust şi era aproape dulce. Era foarte apreciată de gospodinele din regiune.
 
S-a păstrat soiul?
Din păcate, se mai găseşte, dar puţin. Pentru că a fost înlocuit în ultimii ani. Pe vremea aceea, cei care cultivau ceapă îşi produceau şi seminţele şi arpagicul. Ceapa poate fi produsă prin arpagic, dar şi prin semănare directă şi prin răsad. La Pericei, se producea în ambele feluri. După ’90, au început să aibă acces la soiuri noi, mai productive, cu ceapă mai mare. În anii ’90, era încă ideea aceea că un fruct sau o legumă cu cât e mai mare, cu atât e mai bună. Totuşi, după vreo şase-şapte ani, oamenii au început să revină la gustul legumelor şi la autenticitatea lor. Dar sămânţa îşi pierde din puterea de germinaţie după patru-cinci ani. În felul acesta, din păcate, s-a cam pierdut soiul.
 
Se mănâncă slană cu ceapă la Pericei?
Da, era alimentaţia de bază când se mergea la muncile câmpului, mai ales primăvara-vara: slănină prăjită şi ceapă. Se făcea foc în câmp la amiază, când luam o pauză, şi făceam frigăruie cu slănina, cu ceapă, cu roşii şi alte legume de sezon. Asta adoram şi eu.
 
Comuniştii i-au luat bunicului pământul, animalele şi carul
V-a spus bunicul dumneavoastră, veteran de război, poveşti de pe front în copilărie?
Dar nu numai în copilărie. Şi acum îmi povesteşte, de câte ori stăm de vorbă mai mult, pentru că l-a marcat foarte mult. El a început intrând în armată când Transilvania de Nord era în componenţa Ungariei. A ajuns până la ruşi, după care a venit şi, ultimele luni de armată a fost în Armata Română, care trecuse deja Carpaţii. Deci a trecut prin perioade foarte grele. A fost capturat de ruşi şi a venit de undeva din Rusia, pe jos, câteva săptămâni.
 
Cum se raporta bunicul dumneavoastră la comunism?
La Pericei, comunismul însemna CAP. Bunicul meu n-a avut foarte mult, dar la vremea aceea, era o familie mediu înstărită, să spunem. Avea şase hectare şi ceva, dintre care: o parte moştenită de la tatăl lui şi o altă parte – pământ achiziţionat de el. Comunismul a însemnat regimul care i-a luat pământul pentru care muncise. Bunicul e născut în 1921, deci în anii ’50, era în deplinătatea puterilor. După ce a venit de pe front, s-a ocupat serios de gospodărie, a preluat-o de la tatăl lui şi a început s-o dezvolte. Exact în perioada în care începea să vadă fructele muncii lui, a venit comunismul şi i-a luat tot. Nu numai că i-a luat pământul, dar a văzut în fruntea colectivei, cum îi spunea acolo, oameni care nu fuseseră capabili ei înşişi să-şi pună în valoare competenţele. Dar s-au pus acolo ca să gestioneze bunurile pe care le acumulaseră oamenii harnici. Şi ţin minte că cel mai dificil a fost pentru el când i-au luat animalele şi căruţa pe care o făcuse el însuşi de la a la z. Doar partea de fierărie o făcuse la fierăria din sat, în rest, toată partea de lemn o confecţionase el. Lucra mult lemnul în perioada de iarnă, avea acasă un mic atelier de tâmplărie.
 
Şi nu a făcut alta, după ce i-au luat-o pe prima?
Ba da, ţin minte că aveam 7-8 ani când s-a apucat să facă o altă căruţă, prin ’70 şi ceva. În trei ierni a finalizat carul. După ce primăvara a ieşit cu el în sat, preşedinta de CAP l-a văzut şi a cerut să-i fie luat. Pentru asta, bunicul a spus că se duce în judecată cu CAP-ul până la ultima instanţă. A zis: „Eu nu accept! Nu le mai dau şi a doua oară căruţa făcută de mine“. Şi, până la urmă, a reuşit să o păstreze. Cred că o mai are şi acum pe undeva.
 
Vorbeaţi politică în casă? Ştiaţi în copilărie de Iuliu Maniu, premierul provenit tot din Sălaj, de perioada interbelică sau de comunism?
Sigur că ştiam de Iuliu Maniu şi de alte personalităţi de acolo, din sat, doctorul Iuliu Haţieganu, care a fost şi rectorul Universităţii de Medicină din Cluj, pictorul Ioan Sima. Dar lucrurile acestea le ştiam mai mult de la preotul din sat. Când eram copil, mergeam în fiecare duminică la biserică, eram prieten cu copiii preotului. Şi când mai stătea preotul de vorbă cu noi, ne povestea despre personalităţile locului. Acasă, cu bunicul, prea puţin se vorbea de politică de partid. Oamenii erau preocupaţi, în primul rând, cu viaţa lor, cu munca câmpului.
 
Cel mai bun cozonac: cu mac şi nuci
Cum erau sărbătorile la Pericei?
De Crăciun, în primul rând, se mergea cu colinda. Cred că de la vârsta de 6 ani până pe la 14 ani, în fiecare iarnă, dacă nu apucam să mă duc în noaptea de Crăciun la colindat cu prietenii de acolo, nu simţeam Crăciunul. Era singura noapte în care părinţii acceptau să stăm treji.
 
Ce primeaţi?
În prima parte primeam nuci, mere. Ni se dădea să mâncăm cozonac cu mac şi cu nucă, făcea şi bunica. A rămas alimentul meu preferat. Când aveam 10-11 ani, primeam şi bani. Tot de Crăciun, se mergea şi cu Viflaimul, acea scenetă cu naşterea lui Iisus, cu bisericuţa. Asta am făcut-o de trei ori, când eram mai mare. Apoi, a doua zi, se făcea sceneta şi în biserică. Şi de Anul Nou, se mergea cu capra.
 
Venea cu cadouri Moş Gerilă?
Noi îi spuneam Moş Crăciun. Oficial nu aveam voie, la oraş i se spunea Moş Gerilă. Dar copiii care îşi petreceau vacanţa la ţară vorbeau de Moş Crăciun.
 
Drama de la admiterea la liceu
Eraţi un elev silitor sau mai degrabă rebel?
N-aş spune că am fost rebel. Privind cu câtă obiectivitate pot eu acum, am fost mai degrabă retras şi timid. Cred că dacă vorbiţi cu foştii mei colegi de şcoală generală, or să vă spună că eram mai retras. Ţin minte că, la un moment dat, o colegă a cerut să fie pusă cu mine în bancă, pentru că ea stătea în bancă cu un alt coleg care o tot necăjea. S-a tot plâns învăţătoarei şi a spus că vrea cu mine în bancă, fiindcă eu sunt mai cuminte. Nu ştiu dacă era un lucru bun sau nu, dar eu ăsta eram.
 
Făceaţi parte din vreo gaşcă de elevi, de prieteni?
Da, am trăit perioada aceea cu cheia de gât, când părinţii erau la serviciu. Veneam de la şcoală, îmi făceam temele, după care le dădeam telefon părinţilor să le spun că mi-am făcut temele, ei îmi mai puneau câteva întrebări ca să fie clar că le-am făcut, după care aveam voie să ies la joacă. Şi stăteam până seara, la 7.00-8.00. Acolo, la bloc, eram o gaşcă, dar nu făceam prostii prea mari. Jucam fotbal în general. Ne mai jucam în clădirile care erau în construcţie în zonă, pentru că locuiam într-un cartier nou.
 
Deci aţi fost mai mult un elev la locul lui, silitor. Apoi aţi decis să mergeţi la Liceul Agricol. Cum au perceput părinţii această decizie?
A fost o dramă în familie. Eram un elev, să spun, bun. Eram între primii cinci-şase din clasă, apoi, dintr-a şaptea, am fost între primii doi-trei din clasă, la o şcoală normală, nu una de olimpici. Mă descurcam relativ bine la matematică, la fizică, limba română îmi plăcea foarte mult. Părinţii se aşteptau să mă duc la Liceul de Matematică-Fizică din Zalău, care era cel mai apreciat, cel mai cunoscut din judeţul Sălaj, acum se numeşte Colegiul Silvania. Eu mă hotărâsem deja în vacanţa dintre clasa a VI-a şi a VII-a că o să merg la Liceul Agricol. Era un astfel de liceu în Şimleu Silvaniei, al doilea oraş ca mărime din judeţ.
 
De ce a fost o dramă?
Pentru că, în general, atunci, la liceele agricole ajungeau elevii care picau la examenele de treapta întâi de la liceele mai bune. Liceul din Şimleu aş îndrăzni să spun că era în perioada aceea unul dintre primele trei-patru licee agricole din România, din punctul de vedere al calităţii învăţământului. Intrau mulţi la facultate de acolo. Dar, chiar şi cei care nu se duceau la facultate se formau ca tehnicieni buni veterinari, zootehnişti, horticultori. Totuşi, în mentalitatea colectivă atunci, liceul agricol însemna elevi slabi. În prima fază, părinţii au fost foarte fermi cu mine şi mi-au spus: „Nici vorbă să te duci la Liceul Agricol! O să te duci la Liceul de Matematică-Fizică, pe urmă om discuta ce facultate să faci. Ce-o să spună lumea că tu, cu rezultatele pe care le ai, te duci la Agricol? O să spună că ţi-e frică să faci un liceu bun sau că nu suntem noi capabili să te ţinem la un liceu bun“. Dar eu eram foarte hotărât, le-am spus: „Nu vreau la Matematică-Fizică, vreau la Liceul Agricol“. Simţeam că acolo pot eu să mă împlinesc. Şi i-am răspuns un pic obraznic tatei.
 
Aţi fost rebel.
Da, i-am spus: „Bun, o să mă duc acolo unde-mi spuneţi voi, dar nu uitaţi că examenele tot eu o să le dau. Şi nu e sigur că intru la Liceul de Matematică-Fizică. Atunci preferaţi să aveţi un copil care pică la matematică-fizică, cu o medie mică şi aşa să ajungă la Liceul Agricol? Sau să aveţi un copil care intră cu o medie bună la Liceul Agricol, pentru că şi-a asumat lucrul ăsta clar?“. În momentul ăla, tata mi-a spus: „Bine, faci cum vrei, dar din momentul ăsta te descurci. Dacă vrei să faci Liceul Agricol, vei sta la internat acolo, ca să vezi ce înseamnă liceu făcut departe de casă“. Între Şimleu şi Zalău sunt cam 30 de kilometri. Şi cred că a fost un lucru foarte bun că a fost decizia să stau la internat.
 
Educaţia cazonă
Aţi stat toţi anii de liceu la internat? Cum a fost?
Ei, acolo a început cumva educaţia cazonă.
 
Aţi regretat?
Nu mai aveam dreptul să regret, pentru că fusese alegerea mea. Din punctul ăsta de vedere cred că tata a judecat foarte bine: m-a lăsat să-mi asum deciziile pe care le-am luat până la capăt. Era o stricteţe destul de mare acolo, pentru că din o mie o sută şi ceva de elevi, câţi erau la Liceul Agricol, cam 950 erau elevi interni. Veneau mulţi din judeţele vecine. Era un liceu bun şi cei care voiau să înveţe o meserie în agricultură veneau la acest liceu. Cum erau aşa mulţi la internat, am început să învăţ ce înseamnă spiritul comunitar, să împarţi anumite lucruri cu ceilalţi, să-ţi asumi anumite lucruri împreună cu ceilalţi, să înveţi împreună cu ceilalţi, mai puţin egoism, să împarţi chiar şi momente mai dificile. Erau momente când mai făceau prostii colegii şi veneau profesorii să-i vorbim de rău pe ceilalţi sau să spunem cine ce prostie a făcut. Şi atunci trebuia să judeci până unde spui anumite lucruri.
 
Aveaţi petreceri?
Da, erau şi petreceri. Dar era şi practică multă, fiindcă în fiecare toamnă, primele două luni din noul an şcolar, eram la muncile câmpului. Din multe puncte de vedere a fost bine, pentru că am învăţat multe lucruri atunci.
 
Ce fel de muzică ascultaţi la petreceri?
Eu nu cântam, dar aveam o trupă de muzică uşoară rock în liceu, o alta în oraş, în Şimleu, la Liceul Industrial. Cum noi eram liceul cu cei mai mulţi interni, în fiecare sâmbătă seară, se organiza o petrecere. Veneau şi elevi din oraş şi aveam, dincolo de muzica la magnetofon, cum era atunci – aveam staţie de radio internă în cămine – o dată la două-trei săptămâni aveam şi muzică live cu grupurile din oraş.
 
Muncitor calificat la o fermă
Cum a fost cu admiterea la facultate? Aţi luat din prima?
Nu, cu toate că liceul a fost unul bun. Asta şi din cauza încăpăţânării mele. La facultate la Cluj, unde m-am dus eu, cele mai solicitate specializări erau: horticultura pe partea de vegetal, şi veterinara, pe partea de animal. După care urma agricultura, pe partea de vegetal, şi zootehnia, pe partea de animal. Dar puteai să ai două opţiuni: dacă nu aveai medie pentru prima opţiune, intrai la a doua, la agricultură. În general, cam toată lumea făcea aşa. Eu m-am încăpăţânat să pun o singură opţiune. Mi-am spus: „Dacă intru la Horticultură e bine, dacă nu înseamnă că nu sunt capabil, nu merit şi trebuie să mai învăţ“. Erau 30 de locuri la Horticultură şi cam 70 – la Agricultură. La Horticultură se intra, în general, cu medii peste 9 şi ceva, iar la Agricultură – cu medie peste 7. Eu n-am avut medie de Horticultură.
 
Ce v-a tras înapoi, mai ştiţi?
Biologia, în primul rând. Se dădea examen din legumicultură şi din biologie. La legumicultură, ştiam destul de bine tehnologiile de cultură pe diferite specii, dar la biologie, aveam o parte mai complicată, cea de genetică, pe care nu reuşisem s-o asimilez suficient de bine. Acolo am avut notă mai mică. Am avut o medie puţin peste 9, dar s-a intrat cu peste 9,20.
 
V-a demoralizat?
Sigur, a fost pentru mine în primul rând, pentru că eram ferm setat pe ideea aceasta că o să intru la facultate. A fost o dramă, dar am trecut repede peste ea pentru că mi-am asumat-o. Ce să fac? Pe de altă parte, mi-am dat seama rapid că trebuie să ies rapid din starea negativă şi să mă pregătesc pentru perioada următoare. Asta a presupus că trebuia să fac armată lungă. Dacă intrai la facultate, făceai armată la TR, la termen redus, adică nouă luni. Lungă însemna un an şi patru luni. Înainte de a merge în armată m-am angajat, pentru că părinţii mi-au spus: „Doamne, dă, şi noi suntem convinşi c-o să intri la facultate, dar e important să ţi se recunoască vechimea inclusiv în armată“. Şi ca să ţi se recunoască vechimea, trebuia să munceşti. Aşa că, timp de câteva luni, am fost încadrat ca muncitor calificat pe un post pe care l-am mai găsit atunci, la o fermă a unui IAS din Zalău. Am făcut armata, după care mi-am reînceput munca, de data asta, de tehnician horticultor la o femă pomicolă de lângă Zalău. Acolo m-am pregătit pentru admiterea la facultate şi am intrat în vara lui ’89.
 
În armată aţi dus-o greu? Eraţi departe de casă?
Armata n-am făcut-o prea departe, la Cluj, dar n-am fost acasă decât de vreo trei sau patru ori, în permisii de scurtă durată.
 
Dacian sau Julien
În Franţa cum aţi ajuns să studiaţi?
Înainte de a studia, am fost în stagii practice în ferme din Franţa. Nu ştiu dacă ţineţi mine, în perioada aceea cu sistematizarea satelor, în ’87-’89, în care Ceauşescu voia să dărâme sate, au fost multe sate din Franţa, din Elveţia şi din Belgia, care s-au înfrăţit cu sate româneşti care erau pe lista celor sistematizate. La începutul lui ’90, au fost reprezentanţi din comunităţile din Franţa care au venit în România să-şi vadă satele cu care se înfrăţiseră. În felul acesta, a fost un reprezentant al regiunii Bretagne din Franţa să se întâlnească cu cei din Călata, comuna Călăţele, din judeţul Cluj. Aveam un profesor la universitate care locuia acolo, s-a întâlnit cu reprezentanţii comunei respective din Franţa, care erau agricultori şi care au dus ajutoare în sat. Şi profesorul le-a zis: „Dincolo de ajutoarele pe care le aduceţi voi – haine, pături, conserve etc. – cel mai bine ar fi să ne ajutaţi cu posibilitatea pentru studenţii noştri să vă viziteze fermele, să vadă cum se face agricultură acolo“. Şi-n felul acesta a început un program de stagii practice. Iar eu, din anul doi de studii, am făcut primele mele stagii de o lună, după care am fost invitat, împreună cu alţi studenţi, în stagii în perioada vacanţelor de vară sau de primăvară, în fiecare an, până am terminat facultatea. Munceam în ferme acolo şi-am învăţat multe lucruri. Şi după ce-am terminat facultatea la Cluj, am postulat pentru o bursă. Ambasada Franţei acorda câteva burse pe an pentru studii. Eu ştiam limba franceză şi am avut şi referinţe de la unii profesori de-acolo pe care i-am cunoscut când am fost în stagii, aceste lucruri m-au ajutat să obţin o bursă pentru nouă luni de studii. După aceea, am făcut şi un stagiu practic remunerat la o Cameră de Agricultură în Franţa. După care mi-am continuat masteratul cu o şcoală doctorală, mi-am făcut stagiul practic la Comisia Europeană...
 
Cum vă spuneau colegii: Dacian sau Julien?
Prenumele Julien nu l-am folosit până acum, când am fost obligat de lege să-mi pune şi prenumele de Julien pe actele normative pe care le semnez şi s-au ocupat unii să-mi spună aşa pentru că dă mai bine pentru cei cărora ei le spun că sunt vândut stăinătăţii. Îmi sună un pic bizar Julien şi nici nu prea răspund. 
 
 
 
Revoluţia de la Zalău
Aţi intrat la facultate în ’89. Deci v-a prins Revoluţia în anul întâi de facultate la Cluj. Au fost manifestaţii? În Bucureşti, de exemplu, au fost schimbaţi profesori imediat după Revoluţie.
Am plecat din Cluj pe 19 decembrie. Ne dăduseră voie să mergem acasă mai devreme pentru Sărbători, pentru că se auzise de evenimentele de la Timişoara, că ieşiseră studenţii în stradă. Auzisem şi noi ce se întâmpla. Mai ales tata îmi spunea, pentru că el asculta Europa Liberă şi acolo existau mai multe informaţii. Am fost acasă exact în 21-22 decembrie şi în 23 dimineaţa, am fost solicitat la şcoală, la Institutul Agronomic, care ulterior a devenit Universitatea de Ştiinţe Agricole. Eu eram şef de an al studenţilor în anul întâi. Ne-am adunat mai mulţi reprezentanţi ai anilor de studii împreună cu câţiva profesori tineri, asistenţi universitari, lectori din vremea aceea, ca să constituim noua conducere a Institutului, din care se decisese atunci să facă parte şi reprezentanţi ai studenţilor. Pe urmă s-a schimbat conducerea Institutului, a facultăţilor, s-au luat mai multe decizii. A fost o perioadă destul de tensionată şi în Cluj, şi în Zalău. Am fost implicat puţin şi în Zalău. Ţin minte că în primele nopţi, 21-22, am stat pe străzile oraşului împreună cu alţi tineri, se făceau atunci gărzile acelea civile. Era perioada de incertitudine când nu se instituise noua putere. După aceea, am rămas la Cluj până la Anul Nou, când s-au stabilizat lucrurile la universitate şi ştiam clar când vom începe cursurile şi în ce condiţii.
 
Cu cine aţi votat în ’90?
Am votat cu PNL, cu Radu Câmpeanu.
 
Satul francez versus satul românesc
Când eraţi student aţi cunoscut-o şi pe soţia dumneavoastră. Îmi imaginez că, fiind amândoi în acelaşi domeniu, horticultura, când aţi ieşit prima oară la întâlnire cu ea, aţi vorbit despre problemele solului, despre pomi şi flori.
Nu, am vorbit despre România. Ea fusese deja în România, înainte să ne cunoaştem, într-un stagiu practic în judeţul Vâlcea, făcea un studiu pe dezvoltarea agricolă în judeţ, pe gospodăriile mici. Când ne-am cunoscut noi, ea tocmai venise din România şi-şi finaliza memoriul de stagiu. Am mai ajutat-o să finalizeze traducerea câtorva documente şi vorbeam, în primul rând, despre România: ce-a văzut ea în Vâlcea, mă tot întreba unele lucruri pe care le înţelesese mai puţin.
 
Soţia dumneavoastră provine tot din mediul rural?
Da. Şi buncii ei au fost agricultori, şi pe partea tatălui şi pe partea mamei. Însă tatăl soţiei, socrul, a fost maistru militar. Iar asta o spun pentru că, încă din perioada în care eram candidat pentru funcţia de comisar european, s-a zvonit că socrul meu a fost şeful serviciilor secrete. Socrul a fost foarte impresionat de chestia asta şi foarte inocent mi-a spus: „Dacian, explică-le că eu sunt maistru militar“.
 
 
Unde e mai bine: la ţară în Franţa sau la ţară în România?
Nu prea am locuit la ţară în Franţa, ca să spun cum e, decât în perioada stagiilor practice. Dar e altceva la ţară în Franţa. E un altfel de mediu rural, cu altă dinamică economică, socială, mult mai urbanizat, să spun aşa. Sunt zone în care mediul rural a devenit aşa, un soi de semi-muzeu, în sensul că francezii sunt foarte ataşaţi de cultură, tradiţii, de arhitectura tradiţională şi atunci păstrează satele medievale pe care le-au moştenit. Dar nu mai e spiritul. Spiritul colectiv nu mai e cel rural, e un fel de mic urban. Noi mai avem acel spirit rural. După ce eu mi-am petrecut copilăria la ţară, evident, pentru mine, la ţară e Pericei.
 
Când apăreţi la televizor, sunteţi o figură destul de sobră. Ce vă amuză?
Sunt multe lucruri. Mă amuză, în general, spontaneitatea oamenilor. Mă amuz atunci când pot eu să fiu spontan cu oamenii, dar e important să fie un mediu de încredere, care să-mi permită să mă exprim şi să mă manifest spontan.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările