Dacă ne cumpără Trump

De ce n-ar cumpăra Donald Trump România? Adevărat, avem o singură morsă, dar competentă. Cu asta, facem măcar 1 cent peste naţionala oceanică a Groenlandei. Nici strategic nu sîntem de lepădat.

De aici, apariţia muzeală a Preşedintelui Iohannis în vitrina Casei Albe. Plus lapte, carne, ouă şi alte bogăţii româneşti lesne de importat şi găsit la supermarket. Ca să nu mai vorbim de doină, dor, rîu şi ram care s-au născut la sat şi au murit tot acolo, odată cu satul.                                  

Îndată ce Trump va semna actul de cumpărare, vom izbuti să-i furăm stiloul şi să-i  găsim înlocuitoare de Melanie. Asta vine din neasemuitul umor românesc şi va umaniza nesăratul capitalism american. Trump nu va avea de pierdut decît bicicleta de la lanţuri şi va afla ce a păţit Carol I, primul deţinător străin al României moderne.  

Sîntem de vînzare. Mai precis, disponibili, în felul în care e de cules de pe jos o carcasă abandonată. Ca să tragem linie sub carcasă: sîntem o ţară mare şi frumoasă, condusă de cei ce nu gîndesc şi părăsită de cei ce muncesc. Asta s-a mai spus. E o observaţie actuală, dar şi o formulă superficială. Ce nu s-a spus e mai grav şi trebuie înţeles în detalii cancerigene.

De sîmbătă, cînd PSD a încheiat un Congres de somnambuli indolenţi, ştim că, în noiembrie, vom avea de ales între două rebuturi corpolente: Dăncilă şi Iohannis. Şi, cu Barna, trei, care-i şi întrece, din poziţia purtătorului de tichie de mărgăritar. Am trecut, astfel, linia care desparte circumstanţele de destin. Clarificarea e tristă şi irevocabilă ca o surpare în frişcă expirată.

Pentru mersul nostru spre ceva spre deosebire de nimic, opoziţia e nulă. Nu există Iohannis contra Dăncilă. Există doar Iohannis şi Dăncilă, ca expresie a falimentului plenar. Ajunsă la apogeu, rătăcirea noastră politică a selectat două personaje reprezentative şi echivalente în neputinţă. Singura deosebire vizibilă desparte un mut zidit în spatele unui rictus robotic, de o mută care deprinde, în contra propriei naturi, darul vorbirii articulate. Finala Dăncilă-Iohannis e un caz de neprezentare, într-o ţară sleită de pierderi.     

Întronarea populaţiei politice fictive s-a combinat şi susţinut cu dezertarea populaţiei active - fie plecată în afara ţării, fie refugiată în vise erotico-liberale de proastă calitate. Tabloul general poate părea o pacoste trecătoare, dar duritatea idioată şi finală a produsului Dăncilă-Iohannis spune cu totul altceva: trăim, deja, o formă de viaţă post-mortem, tipică naţiunilor ce şi-au pierdut cultura.

Asta explică, probabil, insistenţa suspectă cu care facem din IT un titlu de glorie şi un izvor de speranţă. Acest substitut onorabil, dar limitat e, de fapt, totuna cu  trecerea de la producţia manuală la lohn digital. Împinsă în postura de cultură nouă, mitologia IT e o iluzie care remorchează abilităţi şi animă reţele, dar nu poate da  valorile ce fac o societate. Putem, deci, conta pe artizanatul de soft şi, deasemenea, pe importul imitativ de clişee liberal-progresiste. E prea puţin. E spoiala sofisticată de pe uşa care se deschide în gol. Secretul de mult activ şi niciodată numit al lumii româneşti e dispariţia culturii. Nu mai avem înţeles şi structură.

Ne-am pierdut cultura, atît în forma creativ individuală, cît şi în formele organizării publice. Ambele decartări s-au condiţionat şi presupus reciproc. În România zilelor noastre, viaţa interioară e dezorientată şi mînată spre derapaj, devreme, de la primul contact cu educaţia şcolară. În acealaşi timp, retragerea oricărei şanse de guvernare lucidă a compromis instituţiile, de la şcoli la spitale şi administraţie generală. Restul a fost uşor de găsit şi însuşit la mol: escapism, exhibiţionism, mitocănie virală. Criza internă a societăţii româneşti vine din eliminarea oricărei structuri de susţinere personală şi cooperare colectivă. Guvernele noastre  administrează, cel mult, situaţia de beneficiar UE. Şi o fac negrăit de prost.

Ne rămîn, în această situaţie, două variante. Două veste de salvare discutabile. Mai întîi şi mai aproape, calitatea de rentieri UE. Deocamdată, vesta e confortabilă, dar numai cu preţul unei înregimentări fără întoarcere. UE e un furnizor condiţionat de fonduri, tehnologie şi competenţă. Primim cît putem prelua şi fura, în schimbul unui pachebot de idei fixe. Altfel spus, numai dacă acceptăm importul masiv şi pasiv de ideologie progresistă.

Minereul juridic şi valoric pe care îl importăm astfel e prelucrat în două moduri adverse şi, fără ştiinţa lor, concurente. Pe de o parte, lumea politică foloseşte ocazia pentru a-şi masca incompetenţa. Cu asta, sistemul nostru pseudo-politic îşi dă (pan)arama pe faţă şi recurge la un rit primitiv-magic. Un descîntec circular menit să pună tot, înapoi, în cutie: corupţia dar şi banditismul judiciar practicat în numele anti-corupţiei, lipsa de viziune naţională dar şi îndemînarea profitului bubuitor din bani publici.

Pe de altă parte, clientela civilă se îmbată cu minereu UE pentru a satisface o nevoie dureroasă şi vinovată: conştiinţa eşecului. Producţia de clişee obscur- legaliste şi referinţele savant-eurofile dau un alibi colosal părţii educate a societăţii care ştie că a ratat şi va rata tot - prin părinţi, prin ea însăşi şi prin generaţia pe care o creşte. Tot ce nu a făcut o societate mutilată de comunism şi apoi operată de plasticieni impostori e mascat de confortul sectarismului UE. E tot un fel de a practica magia şi asta spune, încă o dată, că trăim în afara culturii.

Lucrurile se complică mai mult, de îndată ce observăm că nimeni nu are curajul şi priceperea necesare pentru a înţelege natura colosului care ne ţine în poală. Ar trebui să ne fie limpede că UE nu mai e un promotor democratic, aşa cum scrie pe ambalaj, ci un imperiu administrativ, în mod fundamental incompatibil cu democraţia parlamentară şi suveranitatea naţională. Proiectul UE a atins paranoia complexă a statului unic, stă pe un dirijism inflexibil şi nu admite replici sau corecţii comunicate prin urna de vot.  

Ce se numeşte azi Europa Unită e un safari anti-democratic, o vînătoare de partide şi lideri acuzaţi de politică în baza votului popular neagreat de UE. Peste tot acolo unde Trump, Salvini, Orban, Kaczynski sau votul pro-Brexit au întrerupt dominaţia elitelor nealese, a mediilor de informare şi a ONGurilor, aparatul euro-birocratic a pus în mişcare una şi aceeaşi operaţie de intoxicare: populiştii sînt hrăniţi de Rusia, fascismul şi rasismul cuceresc teren, alegătorii sînt cretini şi trebuie puşi să voteze pînă nimeresc rezultatul dorit. Propaganda neagră în nuanţe de roz tolerant, pitonismul procedural şi pretenţiile stupide ale UE au devenit aerul pe care îl respirăm. Gazul tonic universal care ţine loc de realitate.

Tocmai pentru că ne-am pierdut cultura şi sîntem despuiaţi în faţa oricărui peţitor, soarta noastră e previzibilă. Vom înghiţi toate edictele progresiste lansate de super-funcţionarii UE. În interior, acelaşi bloc de euro-comandori va coagula spornic o generaţie oarbă şi bigotă, precum şi o clasă politică de demagogi reeducaţi. Prima ei întrupare se numeşte Cioloş.

Ne rămîne soluţia Groenlanda, cu punctul de desant la Caracal. Dacă ne cumpără Trump.