Furia lui este îndreptată împotriva statutului de cetăţean inferior, fără nume, în care a fost distribuit de către clasa privilegiată care are grijă doar de ea însăşi. Acest "dacă" înseamnă istorie contrafactuală, dar sunt suficiente dovezi că pentru demnitari, indiferent de rang, instituţiile s-au mobilizat de-a lungul timpului diferit. Un exemplu îmi vine imediat în minte: pentru un senator victimă a unui accident rutier a fost ţinut în loc un elicoper SMURD cu pacienţi pentru a fi adus dintr-un oraş din Transilvania la Bucureşti.

Are tată Aurei Ion dreptate? Cred că toţi simţim că da, că apartenenţa prin naştere sau afiliere politică sau de afaceri la putere garantează toate drepturile şi mai mult decât atât  El a dat glas nemulţumirii generale a cetăţenilor abandonaţi, forţaţi să se ajute singuri sau să caute solidaritatea celor de acelaşi rang. Accidentul tragic din Apuseni nu doar că a developat consecinţele politizării administraţiei -  contraselecţia prin care în funcţii ajung incompetenţii loiali şi care a condus la competiţia între autorităţi, la jocul de sumă nulă între MAI şi STS, între Romatsa şi Armată, între prefectura X şi prefectura Z  în urma căruia doi oameni şi-au pierdut viaţa.

A râcâit falsul confort în care ne complacem, a fi fost doar în faţa televizorului nu ne-a mai protejat de emoţii, şi a adus la suprafaţă sentimentul de neputinţă al cetăţeanului care şi-a pierdut complet încrederea în funcţionarea sistemului în favoarea lui. Şi astfel accidentul cu toate implicaţiile şi întâmplările din jurul lui, de la subfinanţarea cronică a sănătăţii la petrecerea dată de şefii guvernului în seara tragediei, nu este un accident, ci o mărturie despre funcţionarea democraţiei noastre.

Tatăl Aurei Ion nu s-a referit atunci când a ridicat vocea, nu spre cer, ci spre clasa privilegiată, la un partid anume, copil de ministru din partidul cutare. Acel "toţi sunt la fel", o apă şi un pământ, aceeaşi mizerie, interpretat ca un succes al propagandei care reduce responsabilităţi şi minimalizează vinovăţii în interiorul sistemului, capătă şi o altă semnificaţie. Este expresia alienării cetăţeanului lipsit de încredere şi speranţă faţă de politică şi de instituţii, este o împărţire între ei şi noi,  în care "ei", putere şi opoziţie, reprezintă un tot omogen, feţe ale aceleaşi monede, puterea dispreţuitoare şi autosufiecientă iar noi, toţi ceilalţi, cantitatea neglijabilă, victimele colaterale, numere fără nume.

Probabil că pentru Victor Ponta şi USL, accidentul tragic din Apuseni este punctul din care va începe declinul popularităţii. Dar va face mai mult decât atât, va adânci sentimentul general al nedreptăţii şi inegalităţii în drepturi şi obligaţii a cetăţenilor şi acest lucru se va răsfrânge asupra pecepţiei întregii clase politice. Din ce în ce mai mulţi cetăţenii vor căuta o ieşire fie prin emigrare, fie prin retragere în sfera privată şi căutarea de soluţii individuale din societatea în care dacă nu eşti copil de ministru poţi să mori. Dar poate că va creşte şi numărul cetăţenilor care se vor răzvrăti împotriva statutului de cetăţean inferior şi vor privi critic spre clasa privilegiată care personalizează instituţiile şi le pun la lucru doar în slujba ei.