Să fie bine cu toată lumea, să fie băiat de comitet, să nu-şi supere şefii, să-şi asigure bunăvoinţa parlamentarilor, a prim-ministrului, a preşedinţiei. Să nu facă pe deşteptul, să nu vină cu reforme „radicale”, să stea, moţăind, în banca lui.

E limpede că Vlad Alexandrescu n-a fost la înălţimea acestor exigenţe. Rezultatul era previzibil: a trebuit să plece. Nu i s-au contabilizat meritele, numeroase pentru nici şase luni de mandat. A salvat, prin intervenţie directă, monumente de patrimoniu (Casa Nanu Muscel din Piaţa Romană, Parcul Romanescu de la Craiova), a creat un grup de lucru pentru redactarea unui Cod al Patrimoniului valid, a iniţiat, pentru prima dată în România ultimelor decenii, o campanie de subscripţie publică pentru achiziţionarea unei capodopere mondiale, produse de un român, a reuşit să introducă situl Roşiei Montana pe Lista Indicativă UNESCO, a demarat o serie de reforme în cinematografie şi muzee, a reluat problema ansamblului de la Tg. Jiu, blocînd construcţii de natură să-l compromită şi redeschizînd dosarul înscrierii lui în inventarul patrimonial UNESCO ş.a.m.d.

Aşa ceva nu se lasă nepedepsit. Nu-l idealizez pe Vlad Alexandrescu. Va fi avut stîngăcii procedurale, va fi făcut şi greşeli. Dar şi ele sunt rezultatul ofensivei sale. Dacă eşti activ, dacă ai iniţiativă, dacă te lupţi cu îndărătnice cutume instituţionale, cu inerţii placide, cu oameni mai preocupaţi de ei înşişi decît de „cauză” – faci şi greşeli. Scutiţi de greşeală sînt doar absenţii, palorile, netrebnicii. Pe de altă parte, există, nu ştiu de ce, şi o sumedenie de greşeli care se iartă, sau se trec cu vederea. În ce mă priveşte, aud neîncetat de tot soiul de nereguli din sistemul sănătăţii. Nereguli de pe urma cărora nu se suspendă spectacole de operă, ci mor oameni. Dar dl ministru al Sănătăţii rezistă impenitent. Problema guvernului e Vlad Alexandrescu. De alţi miniştri nu ştim nimic. Nimeni nu mă ţine la curent cu performanţele din agricultură, transporturi, energie, mediu, comunicaţii. Nu cred că miniştrii delegaţi pentru relaţia cu Parlamentul sau pentru „comunicare publică şi dialog social” nu-şi văd capul de treburi. Problema rămîne Vlad Alexandrescu.

De unde vine acest tip de adversitate? O adversitate greu de localizat, dar făţişă, totuşi, în cîteva cazuri. „Scandalul” de la Operă nu exprimă nemulţumiri de mare anvergură managerială, melancolii dinaintea vreunui proiect ratat, ci o strictă îmbrînceală intestină, o măruntă colecţie de răfuieli private, ambîţuri patriotice, nervozităţi de tarabă. Alteori, avem de a face cu domni şi doamne care vor să moară nonagenari în posturi „fine”, de conducere. Cine încearcă să-i schimbe, să împrospăteze lucrurile, e amendat drastic, ca un rău-făcător. Nimeni nu poate fi mai bun decît cei deja instalaţi, de decenii, în biroul lor de şefi. Mai sunt şi frustraţi de mîna a doua, care, după ce vor fi cochetat, cîndva, cu vreun ministeriat (al Culturii de pildă…), se răţoiesc la toţi „uzurpatorii” lor, vociferînd apocaliptic de dragul „ţărişoarei”. Cu mediocrităţile care s-au succedat, ani de-a rîndul, în fotoliile ministeriale, n-au avut nimic de împărţit. Dar băiatul acesta, Vlad Alexandrescu, e enervant. Prea se vorbeşte mult de el. Prea e pus pe treabă. Păi, cu noi cum rămîne?

În situaţia dată, prim-ministrul n-a avut, din păcate, prea mult spaţiu de joc. N-aş vrea să fiu în pielea lui. Nesusţinut de Parlament, de partidele politice, de preşedinte, el e taxat mereu pentru puţinul pe care, în ciuda statutului lui precar, încearcă să-l facă. E împiedicat să acţioneze şi certat că nu acţionează. E supus – se vede cu ochiul liber – unor permanente şi multicolore presiuni, e constrîns să aleagă între a supravieţui guvernamental, (pentru a bloca un tot mai greu evitabil episod de haos, chiar cu preţul unor amare concesii) şi a lua-o la fugă. Se străduieşte, totuşi, să rămînă decent, dezinteresat, asumînd cearcănele unui context impur. Rămîn la părerea că n-am avut, pînă acum, un prim-ministru de o asemenea calitate umană. De-aia nici nu ne place: strică preţurile.

În schimb, am o problemă tot mai mare cu dl preşedinte. Sînt în continuare bucuros că l-am ales, evacuînd, astfel, perspectiva de a avea la vîrf un zglobiu şi iresponsabil titirez. Dar, în clipa de faţă, nu mai ştiu ce vreau de la dl Iohannis şi nici la ce mă pot aştepta de la dînsul. Nu mai ştiu dacă prefer să-l „aud” tăcînd, sau să-l ascult vorbind. Tace adesea cînd trebuie să spună ceva şi vorbeşte cînd nu e cazul şi cum nu e cazul: solidar cu „drama” Antenei 3, iar apoi spălîndu-se pe mîini de propriile declaraţii, solidar cu guvernul instalat de el însuşi, iar de curînd spălîndu-se pe mîini de acelaşi guvern. Prost sfătuit (sau nesfătuit), dar de o neinspirată siguranţă de sine, preşedintele ţării tinde spre prezenţa monotonă a unei scheme. Spune banalităţi cu un aer suveran, defilează cu ştaif prin faţa naţiunii şi nici în afară nu face cine ştie ce impresie. E grav că nu are un purtător de cuvînt. E grav că nu are un consilier pe politică externă. Şi nu-l ajută prea mult să-l aibă consilier pentru cultură pe domnul Sergiu Nistor, o veche prezenţă „discretă” pe scena „demnităţilor” autohtone, despre ale cărui impozante performanţe profesionale eu unul nu ştiu nimic. Las`că nici Dan Mihalache nu era mai breaz! Tocmai bun de ambasador la Londra…

Cît despre competenţele în materie de cultură ale dlui Iohannis – pe care le-am văzut la lucru în cazul Vlad Alexandrescu – am toate motivele să fiu simultan amuzat şi trist. În alt context – şi prin contrast cu gălăgia regăţeană – comportamentul sumar al domnului preşedinte mi l-ar face (şi mi l-a făcut) simpatic. M-ar înduioşa, întrucîtva, laconismul său, dacă mi-ar fi vecin, sau coleg de catedră la un liceu din Ardeal. Dar el este preşedintele ţării! Iar în această poziţie ar trebui să „livreze” mai mult, mai adecvat, mai precaut.

Singura rază de speranţă în afacerea Ministerului Culturii e reacţia spontană, publică, a unor oameni, care au ieşit în stradă să protesteze. (Încă un punct bun pentru dl Cioloş: a ieşit şi el să dialogheze cu ei). Există, aşadar, (încă), reactivitate dinaintea arbitrarului, a erorii, a bezmeticiei naţionale. Cine ştie? Poate o să mai avem, măcar din cînd în cînd, noroc…                       

P.S. Menţionez că acest articol a fost scris vineri, 29 aprilie. Între timp, situaţia a evoluat spre o radicalizare care depăşeşte, deocamdată, puterea mea de înţelegere.