La începutul lunii decembrie a anului 2020, am publicat cartea „USR PLUS. Partidul anti-sistem” (212 pagini), într-o primă ediţie online (ebook), care poate fi citită integral pe platforma ISSUU, fără costuri. În luna aprilie, ediţia tipărită va fi publicată de editura Tritonic.
 
Interesul către această construcţie politică îl am de la înfiinţarea USB, în primăvara anului 2016, căci era perioada în care îmi documentam lucrarea de disertaţie în ştiinţele comunicării. Am avut ocazia să întâlnesc şi să interacţionez cu unele dintre personalităţile fondatoare ale USB şi apoi USR, prin prisma faptului că un coleg de masterat candida la alegerile parlamentare pe lista partidului şi am dat curs invitaţiei de a-l însoţi timp de trei săptămâni în campania electorală, ca mentor în comunicare.
 
Ideea de a scrie o carte despre USR şi PLUS, fără pretenţia de a fi o monografie sau de a reprezenta punctul de vedere oficial al partidelor, o am de când am redactat un material academic despre campania electorală din 2016 în judeţul Constanţa. Primul pas l-am concretizat la mijlocul lunii iulie 2020, când am contactat birourile de presă de la USR PLUS, prin intermediul adreselor oficiale de email, informându-i cu privire la proiectul meu editorial şi solicitând să-mi faciliteze interacţiunea cu liderii şi purtătorii de mesaj ai celor două formaţiuni politice. Nu am primit niciun răspuns până la data publicării ediţiei online, lucru care a fost ca o binecuvântare, căci astfel am urmat un fir narativ neinfluenţat de linia oficială a partidelor.
 
Din punctul de vedere al interacţiunii cu liderii şi structurile locale ale USR şi PLUS, am remarcat în mai multe situaţii decât mă aşteptam refuzul din principiu de a oferi vreun răspuns, chiar şi la cele mai banale şi benigne întrebări. Nici din această perspectivă, vârfurile USR şi PLUS nu se deosebesc cu mult de restul partidelor din România. Iar o construcţie politică nouă degeaba se laudă că are oameni noi, dacă aceştia vin cu metehne vechi.

Cu cât ai CV-ul mai neimpresionant şi prestaţia timp de patru ani în Parlament mai ştearsă, cu atât îţi este mai mare teama de întrebări.

În 20 de ani de presă, am auzit de nenumărate ori, în special de la politicieni, tertipuri puerile de a eluda răspunsurile, de genul „Am o treabă acum, dar îţi răspund mai târziu” sau „Trimite-mi întrebările în scris, iar dacă sunt ok, îţi răspund la ele”, cum mi-a spus o actuală deputată a Generaţiei PLUS, înainte chiar de embargoul impus de partid. Când tinerii politicieni învaţă politica de la cei vechi cu tot cu defectele lor, greu se mai observă câştigul schimbării de generaţii. Am observat însă un lucru care în ştiinţele sociale se poate formula ca o ipoteză de cercetare: cu cât ai CV-ul mai neimpresionant şi prestaţia timp de patru ani în Parlament mai ştearsă, cu atât îţi este mai mare teama de întrebări pe final de mandat, chit că partidul deja te-a cadorisit cu o sinecură viageră la Consiliul Legislativ ca să nu pleci supărat din postul de senator.

 
Conversaţiile cu persoanele pe care le-am contactat pentru documentarea acestui material au fost, fără excepţie, politicoase de ambele părţi, de la un capăt la celălalt, indiferent dacă au acceptat sau nu să-mi răspundă la întrebări. Sunt jurnalist de prea mult timp încât să o iau în vreun fel ca pe un afront personal atunci când primesc un refuz. În definitiv, oamenii nu sunt instituţii publice şi nu au obligaţia să răspundă la întrebările cuiva. Dreptul la tăcere este una dintre binefacerile traiului nostru într-o ţară liberă şi este un drept de care mă prevalez şi eu atunci când prefer să nu spun nimic. Înţeleg şi că, atunci când politica se practică la un nivel serios, departamentul de comunicare al unui partid are rolul de a controla şi regulariza fluxul de comunicare externă. Totuşi, am remarcat atitudinea strident de refractară a departamentului de comunicare de la PLUS, condus de jurnalişti, care le-a dat consemn colegilor de partid să nu coopereze şi să nu răspundă la întrebări. Domnilor Ionescu şi Iolu, până şi Iordache cerea „altă întrebare”...
 
Când eşti jurnalist şi spui unui coleg de breaslă că presa din România este o mizerie, spui câte ceva şi despre tine. Iar când mai eşti şi purtător de cuvânt sau director de comunicare al partidului şi le spui candidaţilor să nu vorbească pentru a nu scoate porumbelul, spui câte ceva şi despre încrederea ta în capacitatea lor intelectuală. Pe fondul acestei experienţe cu purtătorii de cuvânt ai PLUS, nu m-a mirat la fel de mult cât m-a indignat impertinenţa ministrului Vlad Voiculescu faţă de un jurnalist, în conferinţa de presă de după tragedia de la Institutul Matei Balş.
 
Şi apropo, când partidele îşi recrutează purtătorii de cuvânt numai dintre oamenii de presă, aceasta se cheamă improvizaţie. Companiile care performează în mediul concurenţial privat angajează profesionişti cu diplomă în relaţii publice să le gestioneze imaginea exterioară şi relaţia cu mass-media. Ştiţi de ce? Pentru că oamenii cu studii şi experienţă în PR învaţă să aibă o atitudine neutră faţă de jurnalişti, adică fără favoristisme, preconcepţii (de exemplu: „Nu îţi răspund pentru că nu te cunosc”) sau ranchiune. Dacă inclusiv USR şi PLUS preferă să cumpere ziarişti la bucată, răsplătindu-i cu posturi călduţe de purtători de cuvânt în administraţia guvernamentală, cele două partide nu mai pot clama că pun oameni profesionişti în posturile pentru care ei au calificarea necesară. Se numeşte clientelism şi nu este politică de tip nou, pentru că se practică în mai toate partidele, cel puţin din 1990 încoace.
 
Îi plasez totuşi pe purtătorii de cuvânt ai PLUS deasupra omologilor de breaslă de la USR, căci, spre deosebire de aceştia din urmă, s-au deranjat să ia legătura cu autorul, fie şi numai pentru a-i afla intenţiile, înainte de a-i impune un embargou comunicaţional. Departamentul de comunicare al USR a fost nul din acest punct de vedere.

Lipsa de răspuns a politicianului la întrebări pertinente şi la obiect poate trăda impostura care îl face să se teamă să nu-şi dea arama pe faţă atunci când dă drumul cuvintelor. Dacă tu însuşi eşti opac în relaţia cu presa, nu ai căderea să scrii pe Facebook despre transparenţă.

Recomandări venite „de la centru” pentru a nu răspunde la întrebări au primit şi unii membri USR, care mi-au explicat cu vădită jenă motivul pentru care nu pot contribui la conţinutul acestei cărţi. În armată se numea „ordin pe unitate”, iar din acest punct de vedere, fuziunea dintre USR şi PLUS ar trebui să meargă strună, inclusiv la nivelul departamentelor de comunicare, ce împărtăşesc viziunea că este mai bine să nu comunice. Când scrii în iulie pe adresele oficiale de contact ale alianţei şi nimeni nu-ţi răspunde nici până în decembrie, asta arată ce fel de oameni lucrează acolo şi cât preţ pune organizaţia pe comunicarea ei publică, îndeosebi într-un an electoral. Se mai spulberă astfel încă un mit urban, al celor două partide noi, care schimbă modul în care se face politică în România.

 
Oricare cetăţean poate la un moment dat în viaţă să devină politician. Depinde însă foarte mult ce fel de politician alege să fie. Dacă optează pentru modelul clasic de politician secretos în relaţia cu presa şi care în general nu dă socoteală decât superiorilor pe linie de partid, în faţa cărora se ploconeşte, atunci va adopta atitudinea silenzio stampa de fiecare dată când este abordat de un jurnalist. Din postura acelui ziarist, un asemenea tipar comportamental te pune serios pe gânduri în legătură cu caracterul omului politic. Pentru că un politician care ignoră întrebările presei are predispoziţia să procedeze la fel şi când este interpelat de cetăţeanul care i-a dat votul sau pe care îl reprezintă într-o funcţie publică.
 
Lipsa de răspuns a unui politician la întrebări pertinente şi la obiect arată în cel mai bun caz o inabilitate personală în comunicare sau dispreţ faţă de presă ca instituţie. Iar în cel mai rău caz trădează impostura care îl face să tacă de teamă să nu-şi dea arama pe faţă atunci când dă drumul cuvintelor. Indiferent care ar fi cazul, acel politician aduce un minus în USR PLUS. Dacă tu însuţi eşti opac în raport cu presa, atunci nu ai căderea morală să le vorbeşti alegătorilor despre transparenţă sau să le pretinzi transparenţă celor de la putere, atunci când eşti în opoziţie.
 
Politicianul care refuză din principiu să zică o vorbă jurnalistului, atunci când i se oferă ocazia să-şi promoveze partidul sau pe sine, şi-a ales greşit vocaţia într-o democraţie, căci singurii politicieni care nu au datoria de a comunica sunt dictatorii. Când candidezi în alegeri libere pentru o funcţie, la orice nivel al administraţiei publice, trebuie să ştii să-ţi vinzi produsul pe o piaţă concurenţială. Altminteri, pseudo-politicieni cu abilitatea de a se ascunde în spatele numelor luminoase de pe firmanent au şi alte partide, care nu se revendică a fi anti-sistem.
 
Poate că unii oameni din USR PLUS sunt prea noi în politică sau poate că, dimpotrivă, deja au deprins prea multe dintre tarele celor vechi, dar tactica struţului prin evitarea oricărui fel de răspuns nu este una câştigătoare pe termen lung. Cu toate păcatele şi deficienţele lor, jurnaliştii din România sunt, în general, de bună credinţă, iar când politicianul le refuză o declaraţie sau o informaţie, ei vor căuta din instinct să o obţină din altă sursă. Şi să nu fie surprins dacă această sursă alternativă ar putea uneori să aibă o perspectivă deloc avantajoasă pentru politicianul care şi-a declinat invitaţia la a-şi exprima un punct de vedere. Este ca şi atunci când refuzi ca cetăţean să te exprimi prin vot când ai ocazia; nu te mai poţi plânge apoi că eşti condus de incompetenţi şi hoţi.
 
Ar fi însă injust să spun că membrii USR şi PLUS nu au colaborat cu autorul la realizarea acestei cărţi. Mi-au răspuns cu multă amabilitate circa două treimi dintre cei aproximativ 200 pe care i-am contactat direct, din ambele partide, în proporţii sensibil egale. Inclusiv unii oameni de comunicare ai filialelor. Cert este că fără ajutorul lor nu aş fi reuşit să documentez temeinic cartea.
 
Spre exemplu, la Hunedoara, judeţul în care filialele USR şi PLUS au cea mai complicată poveste din ţară, am avut norocul să găsesc disponibilitate pentru dialog din partea a cinci persoane, reprezentând toate taberele, pentru a-mi explica punctele lor de vedere. A fost foarte important pentru mine să-i invervievez pe toţi, pentru a înţelege corect situaţia, căci nu-mi propusesem să împart dreptatea ca judecător sau arbitru al conflictului, nici să fiu prietenul unora sau altora, ci să le consemnez fără părtinire versiunile. Şi îi mulţumesc fiecăruia că mi-a dat posibilitatea să descriu contextul cât de obiectiv am reuşit.
 
Unii dintre cei cu care am comunicat au fost puţin surprinşi de întrebări şi nu păreau să aibă exerciţiul interacţiunii cu un ziarist, însă aveau cu toţii acea bună cuviinţă care facilitează înţelegerea între oameni. Ceea ce este mai mult decât în regulă. Ca ziarist, preferi întotdeauna autenticitatea, adică mai degrabă o persoană obişnuită, cu care să legi o conversaţie normală, decât una aparent perfectă, care îţi vorbeşte ca din manualul de relaţii publice.
 
Personal, am mai multă încredere în acei oameni care au acceptat să-mi comunice opinii şi informaţii, în unele cazuri nesocotind ordinul explicit al partidului, în legătură cu această carte. Declaraţiile lor au fost consemnate fidel în paginile anterioare, fără a le adăuga ori a le schimba cuvinte şi sensuri. Cu regretul de a-i pune în situaţia potenţială de a fi cercetaţi disciplinar în USR sau PLUS din pricina menţionată, le mulţumesc pentru că mi-au demonstrat că sunt oameni cu discernământ şi nu membri ai unor turme. Ca simplu cetăţean şi alegător, în aceşti oameni îmi pun speranţa că vor schimba în bine politica românească, nu în cei care au preluat deja obiceiurile pernicioase ale politicienilor tranziţiei.
 
Ca ziarist, îmi evaluez textele publicate în funcţie de două categorii de cititori: cui îi place şi pe cine deranjează scriitura mea. Din ambele puncte de vedere, feedback-ul a fost încurajator şi a justificat efortul documentării, verificării, filtrării şi redactării informaţiilor. Am primit aprecierile multor persoane pentru care am multă stimă, respectiv o singură ameninţare cu proces de calomnie. Aceasta din urmă a venit din partea unui bufon ales consilier local în 2016 pe listele USB în consiliul local al sectorului francofon al Capitalei, care ulterior şi-a găsit adevărata vocaţie în solda PSD, după ce în tinereţe o practica pe cea de turnător. Şi nu mă refer la acea meserie grea şi onorabilă care se presta în turnătoria unui combinat metalurgic din ţară, ci la aceea ignobilă care se practica la Securitatea comunistă.
 
Editura Tritonic, specializată în literatură ştiinţifică, a agreat joi să publice şi pe hârtie cartea „USR PLUS Partidul anti-sistem”, care va vedea lumina tiparului în această primăvară, într-o ediţie actualizată şi îmbogăţită pe baza observaţiilor primite. Inclusiv în relaţia cu birourile de presă ale celor două partide, aceasta poate fi un nou început, un fel de „dubla doi” în care să arate că totuşi sunt capabile de comunicare.