Iar ambiguitatea deciziei rezidă nu atât în argumentele folosite (deşi e şi aici mult de discutat), cât în dificultatea de a identifica majoritatea care a stabilit soluţia. Aşa cum ştim, verdictul în cazul revocării lui Kovesi este format din două elemente: (a) că a existat un conflict juridic de natură constituţională între preşedinte şi ministrul Justiţiei şi (b) că preşedintele „urmează să emită decretul de revocare”.

Este evident că pentru ca decizia să fie aplicabilă, aceasta trebuie să întrunească o condiţie peste care nu se poate trece: verdictul (adică dispozitivul) să fie susţinut clar şi fără echivoc, atât în formă cât şi în substanţa sa, de cel puţin cinci judecători din cei nouă, indiferent de argumentele prin care au ajuns la el.

Preşedintele nu ştie şi nu are de ce să ştie cum au votat efectiv judecătorii CCR, el are la dispoziţie exclusiv decizia, aşa cum a fost aceasta publicată în Monitorul Oficial. Decizia, aşa cum a fost ea publicată, descrie următoarea stare de fapt: patru judecători au dezvoltat considerente la care au achiesat fără echivoc şi au stabilit cele două elemente ale verdictului, iar alţi trei judecători, prin opinii separate, au dezvoltat considerente contrarii şi au fost de părere că nu există un conflict între preşedinte şi ministrul Justiţiei.

Primul grup este format din Valer Dorneanu, Mona Pivniceru, Petre Lăzăroiu şi Varga Attila, iar al doilea din Livia Stanciu, Daniel Morar şi Ştefan Minea. Cele două grupuri au formulat opţiuni clare, neechivoce, şi este evident că niciunul dintre ele nu a întrunit majoritatea de cinci, necesară pentru a impune o soluţie.

Rămâne aşadar de examinat punctul de vedere exprimat de ultimii doi judecători, Maya Teodoroiu şi Marian Enache. Argumentaţia prezentată de aceştia doi poartă numele de „Opinie concurentă”, ceea ce, teoretic, ar însemna că susţin verdictul primilor patru judecători, dar sunt de părere că la acest verdict trebuia să se ajungă prin alte argumente.

Lectura acestui text devoalează un prim aspect oarecum formal, dar relevant. Întotdeauna opiniile concurente încep cu o frază de adeziune explicită la verdictul majoritar, gen „În acord cu dispozitivul majorităţii…”, aşa cum opiniile separate încep cu o frază de opoziţie faţă de majoritate: „În dezacord cu opinia majoritară…”. Textul semnat de judecătorii Teodoroiu şi Enache nu conţine absolut nicio frază de adeziune şi cred că acest lucru nu este întâmplător.

Un al doilea aspect relevant este că, în esenţa ei, aşa-numita opinie concurentă contrazice chiar prima teză a opiniei relativ majoritare. Cei doi judecători afirmă că, de fapt, conflictul s-a născut între ministrul Justiţiei şi CSM, fiind cauzat de lipsa de loialitate constituţională între cele două instituţii. Spus pe şleau, cele două părţi n-au negociat o soluţie unică pe care să o prezinte preşedintelui. Iar acest conflict, spun cei doi judecători, a fost ulterior translatat către preşedintele României, care a trebuit să-l soluţioneze.

Or, câtă vreme ceea ce este prezentat drept opinie concurentă contrazice chiar una dintre ipotezele dispozitivului, înseamnă că aceasta este, în substanţa ei, opinie separată, care nu se adaugă nici la opinia primilor patru judecători, nici la cea a celorlalţi trei. Practic, este o opinie separată care, din motive încă necunoscute, a fost botezată ca fiind concurentă.

Cât priveşte a doua ipoteză a dispozitivului, privind obligativitatea preşedintelui de a emite decretul de revocare, opinia zis-concurentă nu-şi asumă nicio poziţie explicită. Doar o indicaţie implicită poate fi detectată la un moment dat, din care rezultă că preşedintele ar urma să soluţioneze conflictul dintre ministru şi CSM prin „emiterea unui act juridic” (probabil un decret) – fără nicio indicaţie privind conţinutul respectivului act.

Despicând verdictul în elementele sale primare şi contabilizând voturile pentru fiecare dintre ele, rezultă următorul tablou:

1. Există un conflict între preşedinte şi ministrul Justiţiei: 4 judecători din 9.

2. Există un conflict între CSM şi ministrul Justiţiei: 2 judecători din 9.

3. Nu există un conflict între preşedinte şi ministrul Justiţiei: 3 judecători din 9.

4. Preşedintele urmează să emită un decret de revocare a şefei DNA: 4 judecători din 9.

5. Preşedintele urmează să emită un decret/act juridic: 6 judecători din 9.

Singurul element al verdictului care a întrunit majoritatea cerută de lege este, aşadar, ultimul: preşedintele are obligaţia de a emite un act juridic (un decret). Câtă vreme conţinutul decretului (adică revocarea) nu a întrunit numărul de voturi necesar pentru a putea fi impus, acesta rămâne la latitudinea preşedintelui României - bazat, desigur, pe legislaţia în vigoare.

Văzând hăţişul pe care această decizie a CCR l-a creat, devin explicabile spusele de marţi ale preşedintelui Iohannis: „Nu putem să facem greşeala să aplicăm mecanic unele lucruri”.