La cum îl ascunde Ungaria pe Marko Attila, în dispreţul total al legilor României şi al convenţiilor europene şi internaţionale, dând un semnal către cei care fură în numele său că îşi pot găsi uşor refugiul sub protecţia Budapestei, cred că Ungaria nu trebuia să lipsească de la capitolul ”Mediul de securitate regional” în Strategia Naţională de Apărare. Dar cazul Marko Attila este doar un simbol al felului în care Ungaria ameninţă România, confirmat de intervenţia unui membru al serviciilor secrete din această ţară în influenţarea unui martor din dosarul udemeristului Alexandru Kiss, baronul de Oradea. Ungaria acţionează direct în România prin intermediul politicenilor maghiari, al formaţiunilor, ONG-urilor şi tuturor formelor de manifestare a ”intereselor” sale care sunt o ameninţare făţişă la adresa integrităţii şi suveranităţii României.

Luând în calcul şi combinaţia fatală dintre Budapesta şi Moscova, Ungaria şi manevrele ei împotriva statului român nu puteau să lipsească din Strategia propusă de preşedinte decât din laşitate sau complicitate. Tăcerea instituţiilor statului român cu privire la ”retrocedarea” ilegală a Transilvaniei către interpuşii Ungariei şi cu privire la ascunderea infractorului Marko Attila în această ţară mă fac să cred că este vorba de complicitate.

La fel de grav este însă, în Strategia propusă de Iohannis, şi felul în care preşedintele îşi arogă dreptul de a da directive în toate domeniile în numele unui nou concept de securitate naţională. Astfel, aflăm din document, mai întâi, că ”Strategia  naţională de       apărare a României ţine de atribuţiile Preşedintelui        României”. Până aici, nimic de zis. Apoi aflăm că ”Strategia reflectă necesitatea promovării unui concept de securitate naţională extinsă... care vizează interesele care converg spre asigurarea securităţii naţionale, manifestate în următoarele domenii: apărare..., ordine publică, activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate, educaţie, sănătate, economic, energetic, financiar, mediu, infrastructuri critice” (sublinierea mea). Aşadar, dacă securitatea naţională o cere (şi ne spune preşedintele că o cere, că doar el propune strategia), aşteptăm cu sufletul la gură şi fără comentarii deciziile prezidenţiale în educaţie, sănătate, economie, precum şi în domeniul energetic, financiar, mediu şi infrastructuri critice!

Momentul este ideal pentru că, la ce Guvern împleticit avem, preşedintele va putea să îşi impună uşor un regim prezidenţial în ciuda Constituţiei. Acelaşi lucru l-a vrut, de altfel, şi Băsescu. Şi asta pentru că ”marii” oameni politici ai României au un singur scop după ce ajung la putere: cum să capete şi mai multă putere. Ce fac cu ea, se vede de 25 de ani. 

Acum nu este imposibil, la modul general, ca preşedintele să decidă despre orice şi să fie totul în toate, numai că atunci avem nevoie de o altă Constituţie şi de o altă configuraţie a sistemului statal. Dacă vrem însă să sărim peste Constituţie şi să nu bată la ochi că cineva îşi arogă, în numele a ceva vag precum securitatea naţională, multe, multe drepturi, nu şi responsabilităţi, atunci inventăm un soi de super- Strategie Naţională de Apărare, îi acuzăm de trădare de ţară pe toţi cei care o contestă (eu aşa am păţit) şi gata, am rezolvat problema. Ce să ne mai încurcăm în democraţie! Pe scurt, Iohannis declară prin Strategia sa un fel de stare de necesitate perpetuă în numele căreia care să poată interveni uşor şi direct, oricând simte nevoia, în orice domeniu, fără să se mai încurce de separarea puterilor în stat.   

Iată aşadar suficiente motive să votez împotriva Strategiei lui Iohannis care reprezintă, de fapt, metoda sa personală de a-şi creşte puterile, vehiculându-ne prin faţa ochilor marile pericole la care suntem expuşi şi la care numai el, preşedintele, are soluţii şi are o strategie. Ne-am trezit în faţă cu o nouă Constituţie care nu mai are nevoie de aprobarea cetăţenilor, pentru că aceştia, de obicei, mai mult îi încurcă pe conducători...

Momentul este ideal pentru că, la ce Guvern împleticit avem, preşedintele va putea să îşi impună uşor un regim prezidenţial în ciuda Constituţiei. Acelaşi lucru l-a vrut, de altfel, şi Băsescu. Şi asta pentru că ”marii” oameni politici ai României au un singur scop după ce ajung la putere: cum să capete şi mai multă putere. Ce fac cu ea, se vede de 25 de ani.