Cum a oprit Putin expansiunea neootomană a lui Erdogan prin noul război rece al Crimeei şi cum trebuie să profite România de capcana rusească din Siria

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dacă până în anul 2012 Putin se temea că Turcia reprezintă „uşa din podea“ prin care NATO pătrunde în Marea Neagră, în anul 2015 Siria devine „uşa din podea“ prin care Rusia cade în spatele Turciei. FOTO Reuters
Dacă până în anul 2012 Putin se temea că Turcia reprezintă „uşa din podea“ prin care NATO pătrunde în Marea Neagră, în anul 2015 Siria devine „uşa din podea“ prin care Rusia cade în spatele Turciei. FOTO Reuters

Şeful SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, vorbea recent despre „comportamentul impredictibil“ al Rusiei. E, totuşi, doar o formulă ritualică folosită în limbajul diplomatic nord-atlantic. În fapt, nimic nu este în acest moment mai predictibil şi mai limpede decât jocul geostrategic asumat de Putin.

Dacă gândim acest joc geostrategic doar în logica Est-Vest, aşa cum ne-am învăţat să o facem de la Lenin încoace, atunci, sigur, vom avea probleme în a înţelege obiectivele de parcurs ale Rusiei. Dacă ne vom uita însă pe hartă folosind axa Nord-Sud, aşa cum a învăţat Putin să o facă pe urmele ţarilor, atunci vom înţelege că până şi cele mai simple mutări ale Rusiei sunt logice precum într-o deschidere şcolărească de şah şi previzibile ca o poantă de Arşinel.

În jurul anului 2012 până şi cei mai conservatori europeni erau nevoiţi să recunoască renaşterea Turciei în termeni de mare putere: ţara găsise o cale proprie spre creştere economică, învăţase să exporte mult şi ieftin, făcea turism strălucit şi dezvoltare locală cu rafinament european. Spre deosebire de Rusia, care bătea pasul pe loc, Turcia era un tigru euro-asiatic cu evoluţie mereu ascendentă. Un tigru capabil să îşi asume supremaţia regională în zona Mării Negre. Trecerea Ucrainei în tabăra occidentală a reprezentat, în acest context, o criză uriaşă pentru o Rusie obişnuită încă din secolul al XIX-lea să reprezinte liderul indiscutabil al axei Nord-Sud din această regiune. Pierzând Ucraina, Rusia urma să piardă bazele de la Marea Neagră, care devenea astfel o mare NATO la care americanii aveau acces nestingherit prin România şi Bulgaria, dar unde marele şef local devenea Turcia. Capacitatea militară a Turciei – atât în termeni absoluţi, cât şi în Marea Neagră – crescuse constant, până la punctul forţei armate redutabile. În plus, dezvoltând o ideologie neo-otomană conservatoare şi cu vagi pasiuni imperiale, Turcia putea ameninţa, pe termen mediu şi lung, tot coridorul turcic de state care leagă Rusia de Asia în zona caspică; aflate în mare masură sub influenţa Moscovei, aceste “Stane” puteau trece cumva natural în tabăra intereselor unor “fraţi” în termeni de religie sau civilizaţie.

Ideologia neo-ţaristă şi ortodoxistă propusă de Dughin cu acordul tacit al Kremlinului nu urmărea atât să justifice o luptă ideologică Est-Vest, ci să pregătească o înfruntare cu forţa renăscută a vechiului Imperiu Otoman. Iar primul pas făcut de Putin în această direcţie a fost anexarea Crimeei – care îi garanta accesul nestingherit la Marea Neagră, obiectiv esenţial atât în termeni militari, cât şi economici.

Criza din Siria a oferit Rusiei ocazia de a face al doilea pas previzibil în această nouă paradigmă geostrategică Nord-Sud. Dacă până în anul 2012 Putin se temea că Turcia reprezintă „uşa din podea” prin care NATO pătrunde în Marea Neagră, în anul 2015 Siria devine „uşa din podea” prin care Rusia cade în spatele Turciei. Laţul care mai înainte se strângea în jurul lui Putin începe acum să-l cuprindă pe Erdogan. Acesta e măcinat de trei probleme uriaşe, care amână pe termen nedefinit marea sa renaştere otomană:

a. milioanele de imigranţi sirieni;

b. problema kurdă care pisează Turcia până la punctul în care nu îi mai permite să privească cu nesaţ spre Nord, ci doar cu îngrijorare spre Sud;

c. terorismul IS sau kurd – adică un război perfid şi asimetric pe două fronturi foarte greu de cuprins şi controlat.

Prin dublul salt făcut spre capătul de jos al hărţii – întâi Ucraina, apoi Siria – Putin a învins categoric în noul război strategic al Crimeei, o reeditare în termeni reci a celui din secolul al XIX-lea. Şi Turcia e scoasă din ecuaţia Marilor Puteri pentru următorul deceniu. În al doilea rând, prin acţiunea asupra detestabilului Stat Islamic, Putin cosmetizează mult din figura deplorabilă făcută prin asaltul împotriva Ucrainei. Totuşi, sunt doar victorii tactice. Armata rusă se va împotmoli progresiv în universul complicat al Levantului – şi îşi va complica şi mai mult viaţa intervenind în Irak. Nici Bashar Al-Assad, nici guvernul irakian nu au capacitatea de a plăti costurile unei intervenţii atât de complexe, care vor fi suportate tot de contribuabilul rus. Pericolul terorist – care pe Putin îl ajută politic pentru a-şi consolida puterea şi a justifica noi măsuri anti-democratice – va spori la rândul său nota de plată pentru cheltuieli de securitate. Iar dezechilibrul economic poate slăbi Rusia până la punctul unei prăbuşiri interne. Din această perspectivă, blocarea creşterii noii forţe otomane a fost un sacrificiu pe care Occidentul şi l-a asumat (poate chiar cu o oarecare uşurare) pentru a-l atrage pe Putin într-o aventură scumpă departe de baza sa naturală de acţiune.

Din încordarea ruso-otomană România a avut întotdeauna de câştigat atunci când şi-a jucat cărţile în mod inteligent. Rusia îşi va prinde degetele suficient de tare în Orientul Mijlociu pentru a putea continua o presiune consistentă asupra Moldovei. Despresurarea acesteia de forţa intereselor ruseşti trebuie pregatită exact pentru momentul în care Putin va fi în punctul de maximă încercare din Levant. Trebuie doar să înţelegem că acel moment va veni negreşit.     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite