Sunt trei cifre care mi se par semnificative. În Comisia Europeană au încredere 45,7% dintre cetăţeni. Parlamentul European se plasează ceva mai sus: 47,8%. Cam tot atâţia au încredere în Preşedinţia României (46,3%), căci marja de eroare este de 3%. Cum, principalele instituţii europene sunt umăr la umăr cu Preşedinţia noastră? Aşa ceva era de negândit acum câţiva ani, în perioada de dinaintea aderării la UE, când încrederea în Comisia Europeană era de 60-70%.

A fost o perioadă de entuziasm european, când cetăţenii simţeau că doar instituţiile europene pot împinge căruţa românească pe drumul cel bun. Ce-i drept, entuziasmul arăta şi partea slabă a curentelor de opinie din societatea noastră şi a avut şi dezavantaje: nu exista şi o perspectivă critică asupra aderării la Uniunea Europeană. Până şi Partidul România Mare a susţinut aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, deşi mesajele sale de toate zilele susţineau exact contrariul: că occidentul o să ne colonizeze, că o să ne distrugă identitatea etc. În spiritul public şi în clasa politică predomina ideea că trebuie să facem “tot ce ne cere UE”. Era chiar un fel de refren pe care-l repetau toţi primarii şi miniştrii, invocându-l pentru orice năzbâtie care le dădea prin cap: “aşa ne cere UE”. Entuziasmul acesta n-a fost prea sănătos şi s-a reflectat în modul în care s-au desfăşurat negocierile de aderare. La unele capitole, nu s-a negociat de fapt nimic, am luat totul aşa cum ni s-a dat, pe ideea “zicem ca ei şi facem ca noi”. Şmecheria politicianistă a guvernanţilor a profitat, de fapt, de acest euro-entuziasm al cetăţenilor: era o vreme când puteai atrage voturi făcând pe pro-europeanul. Asta a avut (şi are) consecinţe: pentru că nu a negociat cum trebuie, România s-a angajat la tot felul de lucruri pe care nu putea, de fapt, să le ducă la îndeplinire în termenul stabilit. Combinaţia între euro-entuziasmul cetăţenilor (care, pe bună dreptate, voiau mai repede în UE şi credeau că asta le va schimba viaţa în bine) şi o anume iresponsabilitate a politicienilor (care voiau de fapt voturi acasă, nu reforme adevărate pentru a pregăti ma bine aderarea) s-a dovedit nefastă.

Dar vremurile acelea s-au dus. Oricum, încrederea foarte mare a românilor în institituţiile europene era nefiresc de mare: în nici o ţară europeană (membră sau candidată) nu se ajungea la 60-70%. Acum s-ar zice că am intrat în rândul lumii, cu o încredere mai scăzută: semănăm cu alte state din UE. Cum se explică această scădere a euro-entuziasmului? S-ar părea că un rol important îl are criza refugiaţilor: instituţiile europene (ca şi principalii lideri ai ţărilor UE) au gestionat prost problema, au spus lucruri contradictorii şi n-au găsit, de fapt, soluţii potrivite pentru această problemă. Cred însă că explicaţia constă şi în altceva: după ce au aşteptat aderarea ca pe-un măr copt, făcându-şi speranţe nejustificate, mulţi concetăţeni de-ai noştri au constatat că intrarea în UE nu le-a schimbat foarte mult viaţa de toate zilele (nici n-avea cum). Aşa încât şi-au temperat euro-entuziasmul. Iar cei cărora intrarea în UE chiar le-a schimbat esenţial viaţa nu mai sunt în ţară: datorită aderării şi liberei circulaţii, şi-au găsit de lucru în alte ţări.

Dincolo de toate însă, privind şi la celelate cifre care arată încrederea în diverse instituţii, atmosfera din societatea noastră arată cam trist: cam peste tot a scăzut încrederea. Iar cel mai prost stau, în continuare, Parlamentul (cu 10,9% încredere) şi partidele politice (cu 7,6%). Asta arată, una peste alta, că democraţia noastră e de fapt foarte fragilă. Iar partidele şi parlamentarii au un soi de iresponsabilitate în comportamentul pe care l-au deprins în tranziţie şi care s-a transformat în nărav: dau senzaţia că îşi văd de ale lor, au pierdut legătura cu cetăţenii şi cu realitatea. Aşadar, scăderea euro-entuziasmului nu e ceva grav, mai degrabă e o revenire la normalitate. Grav e că oamenii nu au încredere tocmai în cei care le decid viaţa – adică în politicieni şi parlamentari. Pe care îi vor vota şi data viitoare, după principiul fatalist “pe-ăştia îi avem, cu ăştia defilăm.