Calea dreaptă prin care munceşti până te ia dracu, uneori, pentru o informaţie, scrii nopţi întregi, zile întregi, te gândeşti de o mie de ori la un lucru, îl răsuceşti de alte o mie de ori, până să ajungi la adevărul pe care-l poţi spune mai departe şi cititorilor tăi.

Doar că povestea asta nu-i aşa decât prin minţile unor jurnalişti idealişti ca mine. Povestea asta nu-i aşa deloc. În meseria asta nu contează că, atunci când scrii ceva, chiar ai în spate o muncă enormă de foarte multe ori, un morman de documente obţinute legal şi respectând toate procedurile unei instituţii, toate legile acestui stat batjocorit de o mafie împânzită în toate structurile. În meseria asta contează să fii şmecherul planetei, care are în spate nu munca de documentare (ce porcărie o mai fi şi asta, nu?), ci nişte băieţi bine plantaţi pe undeva, care îţi scurg informaţii.

Sigur, există şi surse în presă, se fac articole multe pe surse, în toată lumea, un lucru perfect normal. Doar că nu despre asta am de gând să vă povestesc eu acum. Ci despre cum, în anumite momente importante pentru unele sfere înalte care conduc ţărişoara, nişte băieţi din ăia bine plantaţi în Sistem aruncă pe piaţă informaţiile care le convin şi unde le convin. De ce, naiba, să conteze, în ţara asta condusă de nişte penali, în ţara asta în care ne-am obişnuit ca nişte primari, miniştri, parlamentari, şefi de stat să fie aliniaţi în faţa magistraţilor alături de ultimii infractori, că tu vrei, ca prostu’ proştilor, prin demersuri cinstite, să spui adevărul, ca ziarist.

În 21 aprilie 2016, la doar o zi după ce Marian Munteanu îşi anunţa, în conferinţă de presă, retragerea candidaturii din partea PNL pentru Primăria Capitalei, după doar o săptămână de campanie electorală, am mers la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Am făcut asta pentru că, în timpul scurt în care era prezentat de liberali ca varianta lor de primar, Munteanu a fost în mijlocul unui scandal legat de posibila sa colaborare cu fosta Securitate. Nu era prima oară când se vehicula acest lucru, doar că nimeni, niciodată, nu prezentase public dosarul complet al lui Marian Munteanu.

Povestea începuse să devină şi mai dubioasă după ce, în acea săptămână de campanie electorală ca liberal veritabil, Munteanu s-a contrazis de câteva ori în declaraţii, atunci când a fost întrebat dacă a colaborat sau nu cu securiştii. Suspiciunile s-au accentuat atunci când, întrebat dacă a semnat documentul PNL, în calitate de candidat, prin care trebuia să îşi asume inclusiv faptul că nu a colaborat în niciun fel cu fosta Securitate, Marian Munteanu fie a spus că l-a semnat, fie că nu-şi mai aduce aminte (!), fie, în final, a tranşat povestea şi a zis clar că nu are niciun gând să-şi pună semnătura pe aşa ceva.

Bun. Munteanu s-a retras din cursa electorală, însă, cu puţin timp înainte, Alina Mungiu Pippidi, prin Societatea Academică Română, dar şi liberalii, separat, aflaţi sub presiunea publică, au depus la CNSAS o adresă prin care cereau instituţiei care are în grijă dosarele Securităţii să facă lumină în cazul lui Marian Muntenau.

În paralel, eu mi-am urmat singură demersul jurnalistic, încercând să aflu dacă la CNSAS există un dosar pe numele lui Marian Munteanu şi, dacă da, ce conţine acest dosar, dacă a fost sau nu vreodată analizat de o comisie de specialitate. Aşa am ajuns, în 21 aprilie, pentru prima oară, la această instituţie. Am întrebat dacă acest dosar există. Mi s-a răspuns că da. Mi s-a şi arătat (!), aşa cum v-aş arăta eu acum, de la un metru distanţă, un dosar fluturat în aer, fără să vi-l deschid, fără să vă spun ce conţine, fără să puteţi citi absolut nimic, de la distanţa aceea, nici măcar ce e scris destul de şters pe copertă. Dar am fost sfătuită să îmi fac pe loc o cerere de acreditare ca cercetător, să îmi aleg o temă de cercetare şi să solicit dosarele care mă interesează. Lucru pe care l-am şi făcut. Mai exact, am scris cererea de acreditare şi am solicitat să mi se permită accesul la două dosare: la cel al lui Marian Munteanu şi la dosarul lui Miron Cozma.

Pasul următor. Cererea mea de acreditare ca cercetător al CNSAS, în care am explicat că voi folosi documentele atât pentru a le publica în ziarul „Adevărul”, cât şi pentru a scrie o carte, urma să fie discutată în şedinţa Colegiului CNSAS. Am solicitat totodată, în scris, să mi se pună la dispoziţie, în format digital, şi copiile celor două dosare (am precizat aceste lucruri tocmai pentru că am vrut să fiu cât se poate de transparentă şi să respect absolut tot ce ţine de legalitatea obţinerii unor acte din arhiva CNSAS). A urmat, apoi, toată procedura. Colegiul CNSAS, ca în toate situaţiile similare, analizează cererea de acreditare şi, dacă consideră că tema de cercetare e validă, că demersul e corect, că există dosare în arhiva instituţiei, atunci se dă aviz pozitiv. Adică ţi se permite să fii cercetător, să studiezi dosarele solicitate şi să le publici, dacă asta intenţionezi. 

OK. Am aşteptat să se întrunească Colegiul CNSAS şi, după câteva săptămâni, în 11 mai 2016, am primit un e-mail de la această instituţie, prin care eram anunţată: „Stimată doamnă Ursu, vă aşteptăm la sala de studiu a instituţiei noastre începând cu data de luni, 16 mai 2016. Totodată, vă reamintim că aveţi obligaţia de a anunţa persoanele aflate în viaţă despre intenţia dumneavoastră de a studia dosarele întocmite pe numele lor de fosta Securitate”.

Au urmat câteva zile în care am stat ore întregi, uneori de dimineaţă până când se termina programul la sala de lectură, ca să îmi copiez singură, cuvânt cu cuvânt, atât dosarul lui Marian Munteanu, cât şi pe cel al lui Miron Cozma. Nu e un lucru simplu să stai cu ochii pe ceas, zile la rând, să iei toate hârţoagele scrise acum zeci de ani de alţii, să nu greşeşti date, nume etc. Dar nu de asta mă plâng, ba chiar e frumos de la un punct să faci toate aceste lucruri. E ceea ce trebuie să facă un jurnalist, un cercetător. Aşa că le-am făcut, mi-am transcris dosarele, le-am citit de zeci de ori, am pus informaţiile cap la cap atât în cazul lui Marian Munteanu – care, conform dosarului de la CNSAS, a fost sursa „Ioan” a Securităţii (dosarul neprimind, însă, un verdict de la CNSAS, eu am prezentat doar ce informaţii conţine, adică tot ce poate face, legal, un ziarist), cât şi în cazul lui Miron Cozma, care a fost sursa „Paul” (în cazul lui fiind şi dovedit de CNSAS că a fost persoană de sprijin, că a scris note informative, fără a face poliţie politică - lucruri pe care le-am şi publicat). Am respectat absolut tot ce mi-a recomandat CNSAS, lucruri normale şi din punct de vedere jurnalistic, anume să informez, ba chiar să fac interviuri cu cele două personaje înainte să public, în 8, respectiv 13 iunie 2016, dosarul lui Marian Munteanu şi, apoi, pe cel al lui Miron Cozma.

În 26 mai 2016, terminasem deja de copiat integral, cuvânt cu cuvânt, ambele dosare, aşa cum apar în arhiva CNSAS. Din 16 mai şi până în 8 iunie, când am publicat în ziar primul dosar, pe cel al lui Munteanu, am întrebat de multe ori, fie direct la sediu, fie telefonic, de se săturaseră de mine angajaţii CNSAS, dacă mi se pot elibera dosarele şi în format digital. Şi asta nu pentru că nu le-aş fi putut publica transcrise de mâna mea, ci pentru că chiar am încercat să fac tot posibilul să prezint şi copiile acestor documente. Puteam, foarte simplu şi legal, ba chiar şi foarte corect din punct de vedere jurnalistic, să fac acest lucru şi fără să îmi bat capul să am copiile respective. Şi asta pentru că ziaristul joacă, de foarte multe ori, rolul de sursă pentru cititorii săi, atunci când obţine o informaţie directă, de care este sigur 100%, aşa cum v-am povestit mai sus că am procedat.

După ce am insistat de foarte multe ori să mi se ofere copiile dosarelor, după ce mi se şi promitea că mai durează o zi, două, trei, o săptămână etc., după ce am fost sfătuită de reprezentanţii instituţiei să fac inclusiv un memoriu către preşedintele Colegiului CNSAS, în care să explic că am nevoie, într-un anume timp, de copiile acestor documente, după ce am făcut şi acel memoriu şi l-am lăsat la registratura instituţiei, după ce unii salariaţi mi-au spus că niciodată, niciodată!, nimeni nu a mai fost pus să facă un astfel de memoriu, după ce aceiaşi oameni, atunci când mă vedeau pe holurile clădirii, îmi explicau că a înnebunit tot CNSAS-ul şi nu se mai termină şedinţele după ce mi s-a aprobat cererea de a vedea dosarul lui Marian Munteanu, în special, am realizat şi eu, într-un final, că ceva e complet în neregulă. Că sunt, de fapt, fie minţită, fie dusă cu vorba, fie ambele.

Având, însă, dosarele copiate de mâna mea încă din 26 mai 2016, mi-am urmat demersul jurnalistic şi le-am publicat în ziarul „Adevarul”. Şi de data asta, însă, am crezut că e normal să le public într-un moment în care să nu existe niciun fel de suspiciuni din partea opiniei publice, precum că aş avea nişte scopuri ascunse în spatele demersului pur jurnalistic. Prin urmare, am decis că cel mai firesc este să treacă alegerile locale din 5 iunie, ca să nu se vehiculeze, în mod aberant, ideea vreunei implicări politice în articolele mele. Astfel, aşa cum spuneam, dosarul lui Marian Munteanu l-am publicat aproape integral în ediţia din 8 iunie a ziarului, iar dosarul lui Miron Cozma l-am prezentat în ziua de 13 iunie.

OK. În paralel, însă, am continuat să telefonez şi să merg constant la CNSAS, pentru a primi şi documentele în format digital, aşa cum le solicitasem şi aşa cum mi se tot promitea, deja de câteva săptămâni, că mi se vor da „mâine”, „joi”, „luni” etc. Am decis să mai fac o încercare şi să merg în audienţă la Dragoş Petrescu, preşedintele Colegiului CNSAS. Am sunat, ca orice om normal, pe fix, la secretară, pentru a-mi face o programare. M-am prezentat, am spus exact ce vreau. Domnul Petrescu nu era, în zilele acelea, la CNSAS. Am fost sfătuită de doamna secretară să merg în audienţă la Virgiliu Leon Ţârău, vicepreşedintele Colegiului CNSAS, dacă nu mai puteam aştepta alte nu ştiu câte zile.

Aşa am ajuns în audienţă, la scurt timp după publicarea dosarelor, la domnul Ţârău, unde am încercat să îi explic cât se poate de clar şi de frumos că aş vrea să înţeleg dacă e vreo problemă în a mi se da copiile celor două dosare solicitate. I-am spus şi că mi se tot promite acest lucru de la o zi la alta, i-am explicat şi că am depus un memoriu, la care nu mi-a răspuns nimeni din partea CNSAS (nici măcar până în ziua de azi!) şi, în fine, i-am explicat că aş vrea să ştiu concret când exact mi se pot da copiile documentelor. Probabil că toată discuţia cu domnul Ţârău a durat vreo 15-20 de minute, timp în care am fost întrebată dacă cumva am probleme la ziar, de am nevoie şi de copiile dosarelor (ceea ce, evident, nu aveam, eu fiind, totuşi, persoana care citise cu ochii ei şi transcrisese cu mâna ei ambele dosare).

Mi s-a mai spus şi că cei din CNSAS au citit ce am scris şi că, din punctul de vedere al cercetării, e totul perfect, eu respectând toate regulile în acest sens. Mi s-a explicat, apoi, că nimerisem la el într-o zi în care mai mulţi angajaţi erau plecaţi din instituţie, dar m-a asigurat că dosarele în format digital îmi vor fi date în cel mai scurt timp posibil, cel mai probabil „săptămâna viitoare”. Sigur, v-aţi prins deja că nu a fost aşa. Într-un final, după ceva zile, mi s-a explicat că termenul legal de eliberare a acestor dosare e de maximum 60 de zile, aşa că nu aveam decât de aşteptat. Ce nu am înţeles eu din povestea asta e de ce a fost nevoie de toată porcăria explicată mai sus, de promisiuni de la o zi la alta, de memorii şi alte prostii, pentru ca, în final, copiile celor două dosare să îmi fie date după aproape trei luni, în 10 august 2016.

Cum mi s-au dat, în 10 august, aceste copii ale dosarelor? Abia după ce am sunat la CNSAS şi le-am explicat că am nevoie de ele în mod obligatoriu, deoarece scriu o carte despre dosarele de la Securitate  ale foştilor duşmani din Piaţa Universităţii, Marian Munteanu şi Miron Cozma. Carte pe care, vă spun de pe acum, am scris-o deja şi care urmeazã să apară în câteva săptămâni.

Astăzi, duminică, în timp ce îmi citeam varianta finală a acestei cărţi, urmând să transmit editurii OK-ul pentru tipărirea ei, văd într-un ziar naţional o exclusivitate. Anume că Marian Munteanu, conform surselor respectivei publicaţii, a fost sursă a Securităţii, a scris note informative, fără a face poliţie politică şi că, săptămâna viitoare, CNSAS, la care ar fi ajuns nişte documente care să ateste că fostul lider din Piaţa Universităţii a fost persoană de sprijin pentru Securitate, va da un verdict precum că nu a „colaborat în sensul legii”. Mai exact, că Munteanu a fost sursă, că a scris notele informative, fără să facă poliţie politică. 

OK. Nu văd o problemă în publicarea unor informaţii pe surse de către un ziar, se practică asta. Dar văd, însă, o mare problemă a Sistemului ăsta mizerabil, îmbâcsit de mentalităţi comunistoide, de care nu mai scapă odată ţara asta. Văd o mare mizerie care nu mai iese odată din noi, după zeci de ani de când ne păcălim că suntem liberi. Văd o porcărie absolută atunci când Sistemul, care deţine informaţii, teoretic secrete la o anumită dată, le aruncă pe piaţă fix când are chef. Văd o mare problemă când nişte proşti ca mine sau ca mulţi dintre voi încercăm să ne facem corect meseria, încercăm să respectăm toate procedurile, legile, directivele, toată birocraţia asta împuţită cu care ne sufocă Sistemul, iar nişte băieţi cu „ochi albaştri”, aruncaţi prin diverse fotolii călduţe şi sus-puse, îşi bat joc de toţi sclavii ţărişoarei, care cred aiurea în dreptate, în adevăr, şi plasează informaţiile după cum au chef şi când au chef.

Citind informaţiile despre care vă spuneam, l-am sunat, aproape pe loc, pe Dragoş Petrescu, preşedintele CNSAS. Da, ştiu, e duminică, însă informaţia a apărut în weekend, prin urmare, ca ziarist, verific informaţii şi în zilele libere pentru alţii. I-am explicat că am citit că se va da, săptămâna viitoare, un verdict din partea CNSAS în dosarul lui Marian Munteanu şi că nu-l întreb care e verdictul, înţelegând că nu aşa se lucreză normal. Ci dacă ştie cum de nişte informaţii care vor fi discutate abia marţi, în şedinţa Colegiului CNSAS (aflasem, între timp, că urmează să aibă loc această şedinţă, în care se va discuta şi cazul Munteanu), nişte informaţii cu caracter secret în acest moment au ajuns publice şi dacă ia în calcul să verifice dacă nu cumva sunt nişte scurgeri de date din instituţia pe care o conduce.

Ce a făcut domnul Petrescu, cel care are pe mână una dintre cele mai importante, dar şi periculoase moşteniri ale regimului comunist? Mai exact, arhiva fostei Securităţi. Mi-a spus, în primul rând, că azi e duminică şi că e „nepotrivit” să-l deranjez duminica, deşi noi îi plătim dumnealui şi salariul pentru zilele din weekend. I-am explicat că nu l-aş fi deranjat duminica, chiar dacă şi eu îi plătesc leafa, dacă nu observam că undeva, în Sistemul ăsta împuţit şi corupt din România, există o fisură, prin care nişte băieţi scurg informaţii. Şi că m-aş fi aşteptat, sincer, ca atunci când un şef de instituţie publică e atenţionat de un ziarist sau de oricine altcineva că e posibil ca „de pe plantaţia lui” să se scurgă informaţii, atunci să fie interesat să rezolve problema, nu să se arate deranjat că e sunat duminica. Văzând că insist să întreb ce are de gând să facă, domnul Petrescu mi-a sugerat că nu e bine pentru mine „să mă cert cu el” (deşi nu ne certam, ci doar îndrăznisem să îi semnalez în mod repetat o eventuală problemă, pentru că s-a cam supărat din prima pe mine) şi că îi va convoca mâine, luni, pe colegii care se ocupă de securitatea datelor din CNSAS, pentru a vedea dacă există sau nu această scurgere de informaţii. Spre finalul convorbirii, mi-a spus că e posibil să poarte această discuţie cu subalternii săi chiar în această seară. Mă rog. 

Să vă spun cu câtă dezamăgire am închis telefonul? Să vă spun câtă silă îmi provoacă faptul că, atunci când sun un şef de instituţie publică, pentru a-i semnala o problemă gravă care ar putea avea legătură cu munca lui şi a colegilor lui – precum scurgerea unor informaţii secrete dintr-o instituţie precum CNSAS -, reacţia e nu doar sictirită, ci chiar nervoasă (că deranjez, iată, duminica, un angajat la stat!).

Cu riscul de a deranja în continuare, duminica, toţi funcţionăraşii plătiţi cu bani de la stat, mai spun doar atât: văd o mare problemă, de exemplu, când eu sunt ţinută cu lunile la uşa CNSAS, pentru a mi se da, în mod legal, un document. Văd o mare nedreptate când o altă ziaristă, acum ceva vreme, a aşteptat un an şi trei luni pentru a-i fi dat un dosar din aceleaşi arhivele ale CNSAS, ea fiind acreditată, la fel, ca cercetător, şi având dreptul, conform legii, să-l primească în cel mult 60 de zile. Văd o bătaie de joc când, în timp ce ea îşi aştepta rândul de mai bine de un an, un domn „de casă” de la CNSAS şi-a publicat frumuşel o carte exact pe tema de cercetare a jurnalistei despre care vă spun.

Văd o formă de abuz atunci când un muritor de rând, care vrea să facă cercetare la CNSAS, stă la cheremul unor funcţionăraşi pentru a primi aprobare să vadă un dosar, să-l studieze doar în anumite zile şi la anumite ore, să aştepte cu lunile, cu anii ca să i se dea o copie a documentelor, în timp ce oameni angajaţi ai acestei instituţii îşi folosesc orele de muncă plătite de noi pentru a face cercetare în scopuri personale, publicând cărţi, fără să întâmpine niciun fel de greutăţi. Văd o imensă batjocură atunci când anumite persoane folosesc informaţii ca cele din dosarele CNSAS nu doar în scopuri personale, ci şi în jocuri politice. Şi mai simt o cumplită spaimă când văd că-n ţara asta a mea şi a ta, toate, dar absolut toate instituţiile statului au rămas înţepenite în timp, au o putere uriaşă de a ne rezista, de a ne doborî, de a ne tăia orice speranţă că am scăpat de comunişti, de securişti.

Nu am scăpat de nimeni, sper să ne fie clar! Sistemul e la fel, e identic cu cel de acum 50 de ani. Doar noi, fraierii visători, tot mai sperăm aiurea, o dată la patru-cinci ani, că ne luăm ţara înapoi.