Un Iran care, indirect, prin influenţa pe care o capătă asupra micro-guvernelor din Siria şi Irak, capătă dimensiunile Persiei şi sufocă micul stat israelian devine un inamic parcă prea mare până şi pentru Tzva Hahagana LeYisra'el. In plus, cresterea influentei Iranului face statul ayatollahului un “must-have” la orice masa de negocieri – pur si simplu nu il mai poti izola diplomatic oricât de ameninţătoare ar deveni retorica sa.

Mai mult: Israelul este afectat pe termen foarte lung de tonele de armament rusesc adus in aceste zile în Siria. Toate războaiele Israelului au fost purtate, in fond, impotriva armamentului rusesc – si e limpede ca Hezbollah va moşteni arsenalul ruso-iranian (deja Hezbollah avea capacitatea de a atinge chiar si Beer Sheva cu tehnologia primita din est – unde va ajunge el cu mijloacele de lupta donate de Putin?).  

Prins intr-un astfel de cleste – si gandind strict in termenii realismului politic – Bibi Netanyahu ar lua in calcul fara prea multe ezitari o lovitura preventiva care sa “dezumfle” balonul iranian intins peste doua state vecine – stie insa ca SUA nu l-ar lasa niciodata sa faca asta. E una din marile dileme strategice ale Israelului: intelege, pe de o parte, ca un razboi israeliano-iranian ar deveni unul cu implicatii mondiale si ar uni toata lumea araba impotriva sa; stie, pe de alta parte, ca extinderea fortei Iranului peste tot Orientul Mijlociu ameninta direct suprematia Tzahalului in zona. Ori, dupa cum istoria a dovedit, suprematia Tzahalului este sinonima cu supravietuirea statului Israel.

Pe undeva, geografia Orientului Mijlociu aduce aminte, in acest moment, de lupta centru vs periferie din preludiul celui de-al Doilea Razboi Mondial: un Iran pozitionat in centru (forta continentala, asadar) ameninta periferia geografica (statele-litoral) cu izolarea si, metaforic, aruncarea in mare. Un astfel de stat este si Arabia Saudita, ale carei obiective economice si de prestigiu sunt afectate serios de cresterea iraniana. Prin ocuparea politica a intregului centru oriental, Iranul reuseste sa blocheze practic accesul nestingherit al Arabiei Saudite si al statelor din Golf spre Turcia. O biată conducta de gaze dinspre Qatar spre Ankara, sa spunem, nu mai poate străbate Sumerul fara acordul Iranului; cu alte cuvinte, suprematia rusa pe piata europeana a gazului depinde de o simpla clipire a elitei politice iraniene. Poate accepta Arabia Saudita asta? Nu poate. Poate accepta Arabia Saudita faptul ca Iranul devine marele protector al musulmanilor din tot Orientul Mijlociu – pana in Palestina? Din nou, nu poate.

Al treilea stat care, in raport cu centrul persan al Orientului Mijlociu, devine periferic e Turcia, deja afectata grav de razboiul sirian prin “caderea” Rusiei in spatele sau (mutare strategica prin care Rusia inchide practic orice dezbatere despre o eventuala preeminenţă otomana in zona Marii Negre) si, mai ales, prin accelerarea problemei kurde pana in pragul unui razboi civil.   

Israel vs. Iran; Iran vs. Arabia Saudita; Rusia vs. Turcia. Sunt trei batalii pentru suprematie zonala “inghetate” de razboiul din Siria; trei conflicte evitate prin jocuri diplomatice si manevre de securitate in interiorul tarii lui Bashar. Intr-un fel, Siria plateste, cu pretul propriei distrugeri, nota de plata pentru evitarea unui veritabil Razboi Mondial al Orientului Mijlociu; in locul unei lupte generalizate, doar se muta pionii in jurul Damascului.

Tot acest status-quo bizar poate fi oricand reformatat de cea mai grava problema – inca insuficient inteleasa – a Orientului Mijlociu: perspectiva unei noi Intifade. Deja, de zile bune, in Israel se aplica tehnica “revolutionara” a atacului cu cutitul, fapt care schimba radical schemele anterioare de securitate. Orice palestinian poate deveni atacator – orice israelian victima. Palestinienii cresc presiunea pentru retragerea trupelor israeliene de la Locurile Sfinte ale Islamului (care – paradoxul Ierusalimului – sunt si locurile sfinte ale evreilor); o noua generatie palestiniana – putin religioasa, globalizata, dar “nationalista” – intra “pe piata” luptei politice: tineri de 25 de ani, care poarta tricouri cu Chelsea si sunt dispusi sa ucida cu cutitul “ocupantul evreu”. Sunt tineri mai radicali si mai decisi decat “generatia OEP”. Atacurile lor nu vor inceta - ele au primit deja binecuvantarea marilor actori politici din Palestina si Liban; si, in aceste conditii, presiunea politica asupra lui Bibi Netanyahu pentru o replica energica va creste exponential.

Problema e ca o noua Intifada cu Iranul si Rusia la poarta va dezlantui haosul in Orientul Mijlociu si va rupe placile tectonice ale diplomatiei locale (ieri, de pilda, moderatul rege Abdullah al Iordaniei si premierul sau avertizau insistent impotriva “violarilor israeliene” din Ierusalim). Rachetele Hezbollah indreptate impotriva Tel-Avivului ar impune Tzahalului un raspuns care ar putea antrena Iranul in conflict. Moment in care totul devine posibil…