Mai mult, prim-ministrul Florin Cîţu şi-a numit un Reprezentant Special al Guvernului pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului şi Xenofobiei, iar Camera Deputaţilor, condusă tot de către liberali, prin Ludovic Orban, în şedinta din data de 31 martie, a adoptat chiar o „Declaraţie privind unele manifestări cu caracter antisemit din România şi tentativele de reabilitare a criminalilor de război”. Dincolo de posibilele interese obscure care i-au determinat pe liberali să lipească etichete atât de grave de imaginea României, această „direcţie de comunicare” are, de asemenea, şi un substrat politic şi electoral.

Deşi au fost marii perdanţi ai alegerile parlamentare din luna decembrie, liberalii, sub conducerea lui Klaus Iohannis, s-au aventurat într-o coaliţie de guvernare de tip kamikaze alături de USRPLUS – o formaţiune politică pe cât de neexperimentată în actul guvernării, pe atât de rapace în ceea ce priveşte funcţiile şi privilegiile politice şi instituţionale. Un mariaj bolnăvicios care, în scurt timp, s-a transformat într-o veritabilă competiţiei în privinţa capitalului de imagine şi electoral pe care un partid îl poate obţine în urma exercitării guvernării. Mult mai talentaţi, mai dinamici şi mai bine organizaţi pe segmentul comunicării politice, beneficiind şi de suportul anumitor părţi din mass-media, cei care au marcat puncte electorale importante până în acest moment au fost, evident, miniştrii şi liderii proveniţi din USRPLUS.

Fie că a marşat pe narativul luptei cu MAFIA –  „Mafia gunoaielor” sau „Mafia din Poliţia Locală” prin Clotilde Armand, cu „Mafia din sănătate” prin Vlad Voiculescu sau cu „Mafia de la Metrou” –  care trebuie stârpită cu ranga – prin Cătălin Drulă, fie că a jucat cartea TRANSPARENŢEI totale – devoalând existenţa anumitor categorii de privilegeaţi care au avut beneficiat de campania de imunizare cu vaccinul împotriva virusului SARS-COV peste rând, USRPLUS a marcat astfel puncte electorale importante generând o imagine de forţă şi percepţia publică că este principalul partid de guvernare, cel care fac jocurile la Palatul Victoria, în timp ce liberalii, deşi deţin funcţia de prim-ministru, sunt doar vioara a doua a guvernării.

Disperarea politică poate naşte adevăraţi monştrii. Cu un premier lipsit de anvergură şi talent politic şi, în acelaşi timp, un comunicator extrem de slab, cu miniştrii lipsiţi de idei şi predipsuşi la gafe, cu preşedintele Iohannis aflat pe un trend descendent în încrederea populaţiei şi retras uşor din prim-planul acţiunii politice, confruntaţi şi cu o nemulţumire tot mai mare a populaţiei faţă de modul de gestionare al pandemiei, mai ales faţă de restricţiile care afectează din punct de vedere economic viaţa a tot mai mulţi români, liberalii încearcă să scoată pe tapet o nouă direcţie de comunicare – lupta cu antisemitismul şi xenofobia – menită să-i ajute pe de o parte să abată atenţia de problemele guvernării, iar pe de altă parte să recupereze electoratul pe care aceştia îl pierd în favoarea partenerilor de guvernare. O mutare strategică cu multiple efecte şi implicaţii pe termen mediu şi lung. Astfel:

  • Lupta cu „Ciuma Roşie” întruchipată de către PSD – care în trecut le-a adus liberalilor numeroase puncte electorale – este deja un narativ de campanie expirat. Iar lucrul acesta s-a văzut cel mai bine la alegerile parlamentare din luna decembrie când 70% din populaţie a ignorat apelurile disperate lansate de Klaus Iohannis şi a refuzat să iasă la vot pentru a scăpa ţara de „PeSeDe”. Liberalii au nevoie de un nou concept de comunicare şi de un nou duşman împotriva căruia să mobilizeze electoratul. Deşi până la alegerile din 2024 mai este suficient timp, lupta/războiul cu antisemitismul şi xenofobia este un concept care trebuie să ajungă şi să fie inoculat din timp maselor electorale astfel încât la momentul oportun să se şi poată materializeza în voturi;

  • Campania de demonizarea a partidului AUR – devenit principala ţintă a acuzaţiilor de antisemitism şi xenofobie lansate de către liberali (deputatul Alexandru Muraru propune chiar scoaterea în afara legii a acestui partid) – are rolul pe de o parte de a stopa ascensiunea acestui partid în rândul anumitor categorii electorale (în principal în rândul electoratului cu studii medii şi superioare dezamăgit de vechile partide politice), iar pe de altă parte de a poziţiona AUR-ul în mentalul colectiv drept principalul partid de opoziţie – ceea ce ar aduce uriaşe prejudicii electorale pentru PSD;

  • Blocarea unei posibile moţiuni de cenzură iniţiată de parlamentarii PSD alături de cei de la AUR – care ar putea genera căderea guvernului Florin Cîţu. Pe măsură ce campania de demonizare şi etichetare a partidului AUR drept un „partid antisemit” va da rezultate, orice demers parlamentar pe care PSD îl va iniţia alături de partidul lui George Simion riscă să se întoarcă împotriva social-democraţilor – deveniţi extrem de atenţi cu noua lor imagine de când la conducerea partidului s-a instalat tandemul Macel Ciolacu – Vasile Dâncu;   

  • Generarea contextului politic necesar pentru instalarea unei posibile guvernări PNL–PSD, după eliminarea USRPLUS de la guvernare (un posibil moment ar putea fi chiar evaluarea vehiculată de premierul Cîţu pentru jumătatea anului), sub pretextul nevoii unei alianţe puternice care să se opună cu toate forţele curentului „antisemit şi xenofob” pe care AUR îl „dezvoltă” în societate. De altfel, toţi parlamentarii social-democraţi, cu o singură excepţie, au votat „Declaraţia privind unele manifestări cu caracter antisemit din România” iniţiată de către liberali, în timp ce Marcel Ciolacu le-a ţinut isonul declarând că „Flagelul antisemitismului nu a fost niciodată pe deplin învins”;

  •  Pregătirea terenului pentru instalarea unui nou preşedinte etnic în urma prezidenţialelor din anul 2024. După zece ani în care România l-a avut în fruntea ţării pe „neamţul” Iohannis – care în afară de scene cu paltoane, vacanţe prelungite, promisiuni cu „România Educată”, eterna luptă cu „PeSeDe”, girarea unor personaje controversate în diverse funcţii publice, precum şi veşnica dorinţă a unui „Guvern al Meu” nu a livrat românilor mai nimic din ceea ce aceştia aşteaptau la momentul instalării acestuia în funcţia de şef al statului – nu este foarte greu de intuit că la alegerile prezidenţiale din 2024 majoritatea preferinţelor electorale ale alegătorilor se vor îndrepta către un român neaoş. Or, în scenariul în care în anumite laboratoare se pregăteşte deja un alt etnic pentru instalarea în funcţia de preşedinte al ţării, lansarea operaţiunii „atisemitism şi xenofobie în România” are tocmai rolul de a pregăti contextul necesar pentru a influenţa votul electoratului (prin inducerea la nivel sublinimal a sentimentului de ruşine celor care nu ar mai fi tentaţi să voteze din nou un candidat etnic în funcţia de preşedinte al ţării).