Cum se înţeleg politicienii cu poporul

Ştiţi emisiunea „Antena partidelor parlamentare”, transmisă de Radio România Actualităţi? V-o recomand călduros. E minunată, te face să te simţi deştept: rar îţi e dat să găseşti, adunate la un loc, atâtea clişee de gândire şi limbaj, atâta gargară, atâtea dovezi de proastă comunicare politică.

Să ne înţelegem: Radio România Actualităţi – cea mai stabilă instituţie media, unde sunt destui profesionişti serioşi, care îşi fac treaba bine – nu face decât să îşi îndeplinească o obligaţie legală, aceea de a asigura exprimarea pluralismului politic. RRA nu produce materialele din emisiune, ci doar le pune în undă. Ele sunt rodul exclusiv al acestor foarte, foarte importante instituţii ale democraţiei româneşti numite partide politice. În numele democraţiei şi în virtutea faptului că bunii cetăţeni trebuie să ştie ce gândesc şi ce fac politicienii care îi conduc, s-a decis că radioul public – tocmai pentru că e public şi are o misiune de îndeplinit în numele frumoaselor idealuri democratice – trebuie să acorde spaţiu de emisie tuturor partidelor reprezentate în Parlament. Ceea ce şi face. De aici încolo, e treaba partidelor să se exprime, adică să dea glas frumoaselor idealuri care, nu-i aşa, îi animă pe politicienii români în aşa hal, încât nu-i lasă să doarmă noaptea, după ce se întorc obosiţi de la talk-show-urile televiziunilor de ştiri.

Numai că – şi asta-i toată frumuseţea! – de aici încolo lucrurile se complică. Deşi s-au împănat cu tot felul de consilieri de imagine şi echipe de „comunicatori”, partidele noastre emit nişte texte mediocre şi le aruncă în neant către un „popor” abstract, de parcă n-ar şti că trebuie să le vorbească unor oameni vii, de la care aşteaptă să introducă buletinele în urna de vot. Dacă urmăreşti zile la rând „Antena partidelor parlamentare” – aşa cum fac eu de ceva vreme – descoperi (mai clar decât din urmărirea „dezbaterilor” TV) cam care e „stilul” de a comunica al politicienilor noştri. Atitudinea principală se bazează pe principiul de extracţie caragialiană „ba pe-al mă-tii”: în esenţă, partidele la putere zic că tot ce fac e bine şi frumos (nu ca atunci când erau „ceilalţi” la guvernare), iar partidele din opoziţie zic că tot ce face Guvernul e prost (spre deosebire de vremurile minunate când erau „ei” la guvernare). Acum câteva seri, de pildă, din partea USL s-a transmis un fragment din conferinţa de presă a premierului, care declara – evident – că guvernul său are legitimitate (ceea ce guvernele lui Emil Boc n-au avut niciodată) şi o să îndrepte ţara pe calea cea bună (după ce, desigur, Boc şi ai lui au dus-o de râpă). Din partea PDL, Andreea Paul Vass a zis că nici vorbă: Guvernul nu face nimic bun, datoria ţării bate suta de miliarde, nu se ia nicio măsură, în fine – pe vremea lui Boc era mai bine. Cam asta e schema mai tuturor „mesajelor” pe care le transmit partidele în cadrul acestei palpitante emisiuni, indiferent de temă: noi suntem buni, voi sunteţi răi; ba dimpotrivă: noi suntem buni, iar voi sunteţi răi. „Introducem managementul privat în companiile de stat”, zice Guvernul; „aiurea, e clientelism politic”, zice Opoziţia. „O să avem creştere economică”, zice Guvernul; „canci, o aveţi mică”, zice Opoziţia. Ş.a.m.d. Foarte rar găseşti câte-un sâmbure de idee, totul e bazat pe contre şi vorbe goale. Bunul cetăţean care vrea să afle cât de cât ceva consistent are a se lăsa păgubaş şi sfârşeşte, inevitabil, pradă concluziei că „toţi sunt o apă şi-un pământ”. Noroc că, din când în când, peisajul monoton al contrelor e spart de câte o cogitaţiune demagogică în care poporul e luat la sentiment. Bunăoară, într-o emisiune de acum câteva zile, careva (nu contează) a rostit o lungă şi leşinată tămâiere post-pascală care suna ca la Congresul PCR, doar că era cu Iisus şi cu Înviere. Iar cunoscutul Tudor Barbu de la PPDD a emis, făcând pe umilul în auzul poporului, acest maaare adevăr: „Nu vreau să spun «Hristos a înviat!», că nu am înălţimea şi curăţenia necesare pentru a face o asemenea afirmaţie”. Corect.

Mai ştiţi Cum se înţeleg ţăranii a lui Caragiale? În ea, straja satului are un dialog absurd cu un ţăran pe care îl anunţă că a primit o scrisoare. Dialogul e făcut din replici scurte şi arată că cei doi vorbesc, dar nu comunică. S-au schimbat vremurile, dar nu şi esenţa problemei. Azi, politicienii români vorbesc mult, dar tot nu reuşesc să comunice. Ceea ce, până la urmă, e o dovadă de prostie politică: dacă tot au la dispoziţie un spaţiu de emisie pentru a le vorbi alegătorilor, ar putea să-l folosească inteligent. Le lipseşte inteligenţa sau pur şi simplu nu le pasă? Iată (încă) o dilemă din care nu putem ieşi.