Daniel Barbu nu a ajuns peste noapte la ideea că domnia sa este un neînfricat luptător de guerrilla care se confruntă zilnic cu obuzele şi minele antipersonal ale Dictaturii şi ale procurorilor. Nu: la mijloc e un mai lung proces de spălare voluntară pe creier, care a intrat acum în faza grotescului.
Din momentul în care Călin Popescu Tăriceanu s-a ales cu primul dosar de corupţie, în care ALDE a început să aspire toţi penalii eliminaţi de alte partide, domnul Barbu şi-a asumat sarcina de a fonda - fiind de altfel un intelectual solid - doctrina neo-totalitarismului românesc. La început, soldatul nostru politic s-a limitat la proteste marginale, aplicate, privind "abuzurile statului de drept". Doar că acest discurs servea de minune o sumedenie de interese editoriale - drept pentru care dârzul luptător a devenit un răsfăţat media, un Daniel Copilul Minune al înfierării sinistrului autoritarism românesc. Aşa se face că domnul Barbu a găsit potrivit să îşi axeze programul de candidat la primăria Capitalei pe - ghiciţi? - rezistenţa împotriva celor care ne împilează drepturile şi libertatile. RADET? Jos Kovesi! ELCEN? Jos Kovesi! Trafic? Jos Kovesi! Spaţiu verde! Jos Kovesi!
Totul, dar absolut totul se rezolvă în Capitală dacă domnul Tăriceanu nu mai este cercetat de DNA - ne-a deschis domnul Barbu ochii. Şi nimeni - nici măcar electoratul - nu i-a desfiinţat (pentru binele lui!) rătăcirea hipnotică. Nu. Domnul Barbu a continuat să lupte cu temniţele regimului, cu Gulagul sărmanilor politicieni, cu Golgota pe care este târât un inocent ca Gabriel Oprea. Aşa, în această spirală inflaţionistă, a ajuns Daniel Barbu să se considere un erou mai respectabil decât soldaţii din Afganistan. În fond, domnia sa înfrunta zilnic pericolul de a muri în Parlament - de plictiseală. Metafora domnului Barbu a ajuns atât de departe - maladiv de departe - pe cât îi cer nevoile penale ale şefului său. Pe cale de consecinţă, precum eroul din "A beautiful mind", senatorul Barbu a devenit un jucător global.
Iubirea e un lung proces de autosugestie, scrie Camil Petrescu. Sacrificiul zilnic al eroului Daniel Barbu în bătălia afgană cu Dictatura e alt proces lung de autosugestie, din care până acum nimeni nu a avut interes să-l trezează.
Totul, dar absolut totul se rezolvă în Capitală dacă domnul Tăriceanu nu mai este cercetat de DNA - ne-a deschis domnul Barbu ochii. Şi nimeni - nici măcar electoratul - nu i-a desfiinţat (pentru binele lui!) rătăcirea hipnotică. Nu. Domnul Barbu a continuat să lupte cu temniţele regimului, cu Gulagul sărmanilor politicieni, cu Golgota pe care este târât un inocent ca Gabriel Oprea. Aşa, în această spirală inflaţionistă, a ajuns Daniel Barbu să se considere un erou mai respectabil decât soldaţii din Afganistan. În fond, domnia sa înfrunta zilnic pericolul de a muri în Parlament - de plictiseală. Metafora domnului Barbu a ajuns atât de departe - maladiv de departe - pe cât îi cer nevoile penale ale şefului său. Pe cale de consecinţă, precum eroul din "A beautiful mind", senatorul Barbu a devenit un jucător global.
Iubirea e un lung proces de autosugestie, scrie Camil Petrescu. Sacrificiul zilnic al eroului Daniel Barbu în bătălia afgană cu Dictatura e alt proces lung de autosugestie, din care până acum nimeni nu a avut interes să-l trezează.
