Analiză realizată de Lucian Dumitrescu*

Încrederea în personalităţile politice

În primul rând, niciuna dintre personalităţile publice incluse în grila de răspuns nu este creditată cu încrederea majorităţii cetăţenilor, aspect care relevă clivajul elite-public din România. Faptul că nicio personalitate publică nu are măcar 50% încredere derivă din percepţia publicului că aceasta nu-i reprezintă coerent interesele. În aceste condiţii, nu e deloc surprinzător că aproape 90% dintre respondenţi au încredere puţină şi foarte puţină în partidele politice, aspect care generează următorul paradox. Cu cât publicul asociază o personalitate publică/instituţie internă mai mult cu un partid politic, cu atât mai mult va fi afectat scorul de încredere al respectivei personalităţi/instituţii. Efectele electorale ale corelaţiei de mai sus nu se vor produce imediat, ci mediat, în funcţie de prezenţa la vot.

În al doilea rând, scorul de încredere al Preşedintelui Iohannis e mai puţin important decât trendul pe care se află acesta. Potrivit datelor furnizate de sondajele INSCOP Research, anterioare acestui Barometru de Opinie Publică, Preşedintele Iohannis e singura personalitate publică inclusă în grila de răspuns care se află pe un trend pozitiv de încredere, de la 34,6%, în noiembrie 2018, la 41%, în mai 2019. Explicaţia ţine de mai mulţi factori, printre care importanţa pe care cultura politică prevalentă din România o acordă funcţiei prezidenţiale, profilul politic clar conturat de preşedinte şi prezidenţiabil, precum şi jocul politic din ultimele şase luni, bazat pe practici şi naraţiuni specifice, care au polarizat suplimentar un spectru politic deja fracturat pe axa Preşedinţie-Guvern. În al treilea rând, scorul de încredere al celorlalte personalităţi publice, cu excepţia guvernatorului BNR, pare să fie puternic afectat de asocierea cu partidele politice, care, cel puţin în momentul de faţă, acţionează mai degrabă ca lest electoral şi mai puţin ca trambulină electorală. Motivul? Deteriorarea caracterului intersubiectiv al politicii şi accentuarea elitismului politicii, acest ultim aspect fiind concretizat în percepţia majorităţii cetăţenilor că politica se face mai puţin în folosul lor şi mai mult în interesul elitei. Consecinţa acestei situaţii, din perspectiva comportamentului electoral, ar putea fi votul de blam sau votul negativ: cetăţenii nu votează neapărat pentru un partid sau pentru un politician, ci votează mai degrabă împotriva cuiva. În al patrulea rând, scorurile de încredere înregistrate de personalităţile publice din grila de răspuns denotă percepţia negativă generală pe care cetăţenii o au despre atmosfera politică din România. Drept comparaţie, într-o Franţă marcată de revolte violente, preşedintele Macron este creditat cu încrederea a 25% din cetăţeni, ceea ce demonstrează rezilienţa unui cadru instituţional specific. Nu în ultimul rând, sare în ochi notorietatea scăzută a unor lideri politici ca Dan Barna (USR) şi Eugen Tomac (PMP).

Încredera în instituţiile din România

Legat de încrederea în instituţiile interne, se pot observa facil câteva aspecte. Încrederea instituţională apare atunci când publicul disociază între politică şi instituţiile publice. Nu e deloc o surpriză, în aceste condiţii, că publicul creditează Armata (67.9%), Biserica (56,8%) şi Academia Română (45,5%). În contrast, încrederea instituţională intră în vrie când publicul asociază anumite instituţii publice cu politica: Guvern (12,4%), Parlament (9,8%), partide politice (8,9%). Datele ne arată că încrederea în Guvern nu s-a mişcat semnificativ în intervalul noiembrie 2018 - mai 2019, ceea ce demonstrează că parcursul coerent al instituţiei la preşedinţia Consiliului Uniunii Europene n-a fost fructificat de comunicarea strategică a Executivului. Dintre instituţiile interne incluse în grila de răspuns, singura care se află pe un trend pozitiv, de la 33,7 % în noiembrie 2018, la 41, 2% în mai 2019, este Preşedinţia. Iar una dintre explicaţiile acestei evoluţii ar putea fi accentuarea naraţiunilor care au securizat activitatea guvernamentală în ultima jumătate de an.

Trebuie spus că scorul de încredere înregistrat de Armată derivă nu atât din trăsăturile culturii politice prevalente în România, cât mai degrabă din următoarele aspecte: neimplicarea politică a Armatei şi asocierea instituţiei cu identitatea naţională. Din acest ultim motiv, Armata se află în topul încrederii instituţionale în majoritatea statelor cu o minimă legitimitate verticală. Încrederea în Biserică derivă din faptul că o parte a publicului nu leagă instituţia de câmpul politic. Însă sursa principală a încrederii o constituie identificarea religioasă a publicului, 77, 4% declară că sunt religioşi. Evident, religiozitatea publicului ar putea fi sondată cu o întrebare mai precisă de următoarele ediţii ale Barometrului de Opinie Publică.

O cultură a neîncrederii?

Dincolo însă de acest aspect, trebuie spus că asupra Armatei şi Bisericii, precum şi asupra instituţiilor internaţionale, a fost transferată o parte din încrederea publicului, în contextul neîncrederii patente în instituţiile interne cu profil politic, gen Guvern, Parlament, partide politice. Mai exact, deficitul de încredere în anumite instituţii generează un surplus de încredere în alte instituţii (religioase, internaţionale) în societăţile marcate de cultura neîncrederii.

Legat de încredere, trebuie spus că, prin utilizarea acestui indicator, sociologia decripteaza mai ales credibilitatea sau favorabilitatea de care personalităţile publice şi instituţiile publice se bucură în rândul populaţiei. Pentru ştiinţa politică, interesată nu numai de cauzele încrederii ci şi de cum se contruieşte aceasta, încrederea populaţiei în personalităţile publice şi în instituţiile interne spune ceva şi despre legitimitatea verticală a statului. Din această perspectivă, România arată ca un low capacity state, cu capabilităţi soft subdezvoltate. Faptul că nici Armata şi nici Biserica, dar nici instituţiile internaţionale (NATO şi UE) nu mai sunt la cotele de încredere de acum un deceniu – NATO şi UE sunt totuşi creditate de peste jumătate din populaţie -, demonstrează că România se confruntă cu o profundă criză de încredere sau, în alţi termeni, cu o cultură prevalentă de insecuritate, care generează emoţii colective specifice. Pe scurt, nici instituţiile internaţionale, nici instituţiile aşa-zis tradiţionale nu mai reuşesc astăzi să răspundă eficient nevoii de încredere a unor cetăţeni profund dezamăgiţi de instituţiile interne cu profil politic. Într-un astfel de context instituţional, e dificilă transformarea haosului în comos, după cum la fel de dificil e să faci arbitrariul să nu pară nebunesc. Din această ultimă perspectivă, cota de încredere scăzută în Curtea Constituţională (22,7%) spune ceva şi despre starea democraţiei din România. Teoretic, arbitrul ultim al unei dispute juridice ar trebui sa fie Curtea Constituţională. În Statele Unite, caracterul cvasi-sacrosanct al Supreme Court derivă şi din nivelul ridicat de încredere cu care instituţia este creditată de cetăţeni. O medie de peste 50% dintre cetăţenii americani au avut o percepţie pozitivă despre Supreme Court în ultimele decenii, în contextul încrederii generale scăzute în instituţiile publice. Întrucât Curtea Constituţională se află la o cotă de încredere de 22, 7%, îndeosebi din cauza faptului că cetăţenii o asociază cu politica, e dificil să faci abitrariul să nu pară nebunesc. Mai precis, reprezentările despre instituţii nu pot căpăta stabilitate cu consecinţe directe pentru credibilitatea acestora. Tensiunea dintre naraţiunea statului de drept şi povestea statului paralel e elocventă în acest sens.

Cultura neîncrederii/cultura încrederii, cultura de insecuritate/cultura de securitate, low capacity state/high capacity state, adică doar câteva dintre perechile conceptuale pe care ştiinţa politică le poate asocia cu datele prezentate, relevă nu numai importanţa socială şi politică a unui Barometru de Opinie Publică, ci mai ales importanţa strategică a acestuia. Din această perspectivă, ar fi util ca ediţiile viitoare ale BOP să conţină şi indicatori despre starea legitimităţii orizontale în România, care măsoară gradul de coeziune a unei societăţi sau măsura în care se mai poate vorbi în România contemporană de o comunitate a cetăţenilor, care apare dincolo de diferenţele etnice, de gen, sociale, rezidenţiale şi politice.

*Lucian Dumitrescu este coordonatorul LARICS.