Ca să meargă până la capăt, nu e suficient să scăpăm de politicienii vechi, hârşiţi în rele, ci să punem alţii noi în loc. Iar asta nu mai depinde de DNA şi de Justiţie. “În ce ţară se mai întâmplă aşa, să fie arestaţi pe bandă rulantă atâţia demnitari pentru corupţie?” îmi zice indignat un amic. În Italia, îmi amintesc brusc.

Acum mai bine de 20 de ani, în Italia izbucnea scandalul “mani pulite” (“cu mâinile curate”). Pornind de la un caz de finanţare ilegală a unui partid politic, procurorul Antonio Di Pietro (eşuat, mai târziu, în politică) a dezvăluit maladia întregului sistem politic italian. În câţiva ani, s-au prăbuşit toate partidele din Italia postbelică. Creştin-democraţii (care conduseseră mai toate coaliţiile guvernamentale timp de decenii) s-au divizat, Partidul Republican şi Partidul Liberal (sateliţi ai creştin-democraţilor) au dispărut, Partidul Comunist (cel mai puternic din Europa Occidentală) s-a spart în aripi şi aripioare, Partidul Socialist a murit şi el.

Pe lângă arestările “eccellenti” (cum le-au botezat italienii) şi procesele în care au fost implicaţi politicieni de tot felul, a contat foarte mult în prăbuşirea sistemului şi reacţia opiniei publice. Descoperind că au fost furaţi şi minţiţi de cei cărora le încredinţaseră conducerea ţării, italienii au reacţionat masiv. Dezbaterea publică a fost uriaşă, presa şi-a făcut propriile investigaţii şi anchete, cetăţenii au ieşit de multe ori în stradă pentru a susţine acţiunile justiţiei. Pe locul gol lăsat de prăbuşirea vechilor partide, a apărut Silvio Berlusconi, care a ştiut să adune o mare parte a nemulţumirilor şi să-i atragă pe votanţii de centru-dreapta. Profitând şi de bâlbâielile multiple ale partidelor şi partiduleţelor de stânga (care şi-au tot căutat identitatea maoistă, leninistă, marxistă, troţkistă, social-democrată etc.), Berlusconi a dominat scena politică italiană până de curând. Pentru Italia, n-a fost bine: ţara e mai prost plasată decât acum 20 de ani în ierarhia economiilor europene, datoria publică a crescut, vechi probleme precum şomajul uriaş în rândul tinerilor au rămas nerezolvate.

Putem învăţa ceva din această poveste? Dacă vrem, da. Mai întâi, că justiţia independentă e foarte importantă, dar nu poate rezolva singură problemele unui stat democratic. Ce punem în locul politicienilor corupţi e responsabilitatea cetăţenilor şi trebuie să şi-o asume. Iar acţiunile justiţiei trebuie să aibă susţinere civică. Or, la noi, pe vremea manifestaţiilor legate de Roşia Montană, foarte puţini dintre manifestanţi au vrut să facă un “ocol” pe la DNA pentru a-şi exprima susţinerea.

Apoi, pentru a face o curăţenie adevărată, e nevoie de o schimbare serioasă în legislaţia privind finanţarea partidelor politice. În Italia s-au prăbuşit partide, la noi, deocamdată, cad capete sus-puse şi lumea se uită ca la circ. Nu ajunge. Dacă opinia publică ar cere o reformă a legislaţiei privind partidele, ar fi cu totul altceva. Dar unde şi cum se manifestă opinia publică din România? Am impresia că stă la televizor şi aşteaptă. Şi dezbate îndelung chestii de-un “rafinament” demn de o cauză mai bună. De exemplu, despre gestul Elenei Udrea cu degetul la nas au apărut câteva zeci de interpretări, au fost intervievaţi specialişti în comunicare non-verbală, s-au scris comentarii. Or, asta nu e o “opinie publică” pe care să te poţi baza, dacă e interesată mai mult de un deget dus la nas de o doamnă mediocră a politicii româneşti decât de reforma clasei politice.

“Opinia publică” de la noi aşteaptă să apară (de unde? cum?) politicieni curaţi. Am mai trăit şi asta: de ani buni, oamenii au tot sperat că vor apărea politicieni tineri, nemurdăriţi de comunism. Uite că au apărut. Unii s-au murdărit deja (preluând de la “maeştrii” lor toate relele tranziţiei), alţii sunt chiar buni, dar nu prea îi cunoaşte lumea. Aşadar, ce punem în loc, după ce justiţia îşi va fi făcut treaba? Aşteptăm să coboare cu hîrzobul din cer vreo figură charismatică? N-avem decât. Dar s-ar putea să ne păcălim din nou.