Cu dezvăluirile doamnei Elena Udrea. Ştirile şi comentariile despre Grecia şi despre cutremurul pe care l-ar provoca dacă ar ieşi din zona euro nu prea fac audienţă. Despre războiul hibrid din Ucraina discută mai degrabă analiştii între ei, dar dacă ne uităm pe numărul de afişări al articolelor care încearcă să explice planurile lui Putin ori să descrie ce se întâmplă în ţara vecină, observăm, de asemenea, că nu se bucură de interes. În schimb, cuvintele “cutremur” şi “război” apar la tot pasul când vine vorba despre ce-a mai zis d-na Udrea. Postările dumneaei pe Facebook sunt citite şi propagate în masă, clipirile sale din gene stârnesc interpretări şi scenarii, ba chiar rescrieri ale istoriei ultimilor zece ani.

Or, tocmai aici e prima problemă. O persoană care avea pretenţia să conducă statul român devine, brusc, o “luptătoare singuratică împotriva sistemului”. Dacă sistemul e atât de ticălos, de ce voia să se aşeze în fruntea lui? Şi dacă şi-a dat seama mai demult cum stau lucrurile, de ce nu a început lupta mai devreme? Dacă voia “revuluţie”, cum de-a răbdat-o inima să aştepte până acum? Şi dacă – să presupunem – ar fi câştigat alegerile prezidenţiale, ar mai fi declanşat lupta cu “sistemul”?

Sigur că astfel de întrebări sunt retorice şi naive. Dar în iureşul de comentarii şi scenarii care s-au declanşat, asemenea întrebări simple riscă să rămână fără răspuns. Tăvălugul mediatic – aşa cum s-a întâmplat şi în alte cazuri – transformă totul în “război de imagine”, în speculaţie dâmboviţeană şi scenariu valah, pierzând faptele pe drum. Publicul stă pe margine şi chibiţează, sedus – ca mai totdeauna – de vorbe. Eventual, zice în barbă că “bine le face DNA!”. Sigur că bine face. Dar societatea românească nu va deveni mai bună doar prin activitatea DNA şi a justiţiei. DNA şi judecătorii îi pot aresta şi condamna pe politicienii corupţi. Dar nu pot pune alţii mai buni în loc. Doar cetăţenii pot face asta, prin vot şi prin implicare civică.

Or, mă tem că mulţimea de vorbe, scenarii şi “dezvăluiri” nu face, ca de obicei, decât să otrăvească atmosfera. Care oricum e stricată după atâţia ani de politică proastă, furtişaguri, scandaluri şi false probleme strigate în gura mare. Zgomotele făcute acum nu sunt decât încă un astfel de caz care ne arată că suntem – şi vom mai rămâne încă – într-o societate imatură, dominată de răfuieli politice între găşti care se ceartă la suprafaţă şi se împacă pe dedesubt (sau invers), sub ochii poporului pe care îl privesc doar ca pe o adunătură de fraieri buni de scoşi la vot o dată la patru ani. În răstimp, poporul stă la televizor şi înjură la grămadă “clasa politică” ori bombăne pe unul sau pe altul, după preferinţe, şi e nemulţumit că “ţara merge într-o direcţie proastă”.

Şi cu astea ne trec vieţile, de ani buni încoace. Soarta pe termen lung a sistemului de pensii ori criza de medici şi asistente medicale nu se bucură nicidecum de atenţia publicului precum vreo frază spusă, de o săptămână încoace, de fosta candidată la preşedinţie (ori de alte asemenea personaje mediocre care au ocupat scena). Şi, în vuietul scenariilor pline de “dedesubturi”, cei mai mulţi nici nu-şi dau seama ce li se întâmplă, dar sînt convinşi că de vină sunt, totdeauna, ceilalţi.