Citez câteva rânduri ale formaţiunii „M10“: „Partidul de extremă stângă Syriza a câştigat alegerile în Grecia cu promisiunea de a pune capăt politicilor de corecţie a dezechilibrelor bugetare generate în anii anteriori de populism, corupţie politică şi evaziune fiscală. Syriza a vândut o iluzie care poate împinge din nou Grecia în pragul falimentului“.  Dl Moise Guran vorbeşte de sinuciderea unei civilizaţii. Alţii agită mâna Moscovei: „Comuniştii, comuniştii!“. Doar că în Rusia nu mai e comunism, ci un autoritarism crâncen, altoit pe un capitalism primitiv. Lumea arată cu deştu' către România: ca ei o s-o faceţi, ca ei o s-o păţiţi… Nu simpatizez Syriza, nici soluţiile generale propuse. Am râs de amicii mei stângişti care s-au închinat de bucurie, jubilând.

Dar hai să ne informâm, să comparăm şi să judecăm la rece. De exemplu, povestea cu corecţia dezechilibrelor, venită la pachet cu politica de austeritate. Toate eşcurile europene arată că austeritatea e stagnare, demoralizare a populaţiei, ascensiune a extremismului. În anii de austeritate supravegheată, Grecia şi-a dublat datoria, numărul şomerilor şi numărul săracilor. Dacă pe cele şapte vaci slabe le tot flămânzeşti, nu mai ai ce şeptel să numeri. Ideologii au numit asta vindecare, aşa cum chirurgul zice, la căpătâiul mortului, că operaţia a reuşit. S-o spunem limpede: a fost dezmăţ pe bani împrumutaţi: cu ei s-a făcut Olimpiada, cu ei s-a cumpărat o flotă de la ţările creditoare. Au fost cheltuiţi de toate guvernările. E poporul grec vinovat de asta? Trebuie să plătească nota unor iresponsabili? Am să repet ce am afirmat în 2009, când România s-a împrumutat de la FMI: copilul meu a contractat şi urmează să plătească o datorie de 1000 de euro din care nu a văzut niciun sfanţ. O fi drept? Ce a făcut statul român cu banii, îmi răspunde cineva? Da, cu juma' de gură: am finanţat băncile. Altceva? Am dat bani la BNR. Era nevoie? Nu. Dar vreo investiţie, ceva, o măslină? Tţ. Nu văd programul dlui Tsipras ca fiind fezabil. Nu poţi echilibra o economie, crescând numai beneficiile. Dar poziţia domniei sale e explicabilă: Europa a înregistrat un imens eşec în Grecia. Populaţia a înţeles.

Să trecem acum la ideologie. Zâmbetul meu s-a transformat în hohot de râs, când Syriza a decis să se asocieze cu un partid conservator (dar cu vederi foarte apropiate). Stângiştii au înghiţit în sec şi, exact ca pedeliştii din 2009-2011, sunt gata să justifice orice, fără să clipească. Chiar l-au dat exemplu de eficienţă pe Diavolul în persoană, Viktor Orban, care conduce o Ungarie autarhică, de unde băncile şi multinaţionalele nu fug. Minune dumnezeiască, au acceptat mârâind profituri mai mici. Şi, altă minune dumnezeiască, programele grecilor şi ale ungurilor seamănă izbitor. Soluţii fiscale asemănătoare, masivă intervenţie a statului în economie. Numai că un partid e socialist, iar celălalt, popular. Cică Orban, pro-rus declarat, antidemocratic şi revanşard, e bun. În schimb, Tsipras, nu. De ce? Ipocrizie!

Şi ce ne priveşte asta pe noi?, o să mă întrebaţi. Cele două poveşti arată că soluţiile europene de la centru, dicteul automat al FMI nu sunt nici eficiente, nici infailibile, ci birocraţie pură. Ca să ieşim din cleştele sărăciei ne trebuie un pic de curaj şi o viziune pe termen lung. Lac să fie, că prostănaci sunt destui. Ei vor spune întotdeauna că viitorul e în partea opusă.