E adevărat, la fel cum Ceauşescu a murit, dar ceauşismul este bine mersi, păstrat cu sfinţenie în mai toate partidele româneşti, mai istorice, mai progresiste, mai totalitare, cu care defilăm pe scena democraţiei de cumetrie, soră cu capitalismul de cumetrie, la fel pare a fi situaţia cu Liviu Dragnea.

Ultimele săptămâni stau sub semnul unui drăgnism rezidual. Şi am convingerea că el, drăgnismul, va dăinui, aşa cum dăinuie şi ceauşismul. Pentru că este expresia degenerării grave a politicului: partidele au rămas doar nişte instrumente ale luptei pentru putere. În rest nu mai produc nimic!

L-am criticat deschis pe Liviu Dragnea şi nu când se afla la carantină, ci atunci când era susţinut inclusiv de mulţi dintre cei care astăzi îl atacă. Problema esenţială a lui Liviu Dragnea a fost aceea că a mutat periferia în centru şi a ajuns să ocupe o funcţie în stat fără a fi avut datele unui om de stat. Cu o mentalitate de argat, a transformat partidul speranţelor a milioane de oameni într-o afacere personală. Modul în care a ieşit din scenă e trist, fără a fi însă tragic. Aroganţă provincială, beţia unei puteri iluzorii, a unui „scor istoric“, în 2016, căruia nu i-a înţeles semnificaţiile. Un permanent joc la cacealma, o contraselecţie fără precedent în partidul lui Iliescu şi Năstase, o ruptură nemaiîntâlnită la vârful partidului între discurs şi realitate.

Nu aşa aş fi vrut să se întâmple însă „schimbarea“ în PSD, prin încarcerarea liderului. Dacă aveam demnitate, eram noi cei care schimbam o conducere cu aromă de totalitarism şi un lider care s-a comportat ca un şmecheraş de mahala, într-o lume în care principiile contează, ca şi valorile. Dar nu ne-am propus aşa ceva. Pentru că, să fim oneşti, modelul „Dragnea“ convine mult prea multora, ca să se despartă de el!

Nu, ceea ce vedem în aceste zile în Partidul Social Democrat NU este o revoluţie, ci o restauraţie. Discuţia despre reformă se transformă într-o simplă răfuială între grupuri de putere. Sau într-un armistiţiu de sezon. Regret să văd că această „revoluţie“ este condusă de cea care îi datorează lui Liviu Dragnea mai tot: poziţia de prim-ministru, aceea de preşedinte executiv al PSD, chiar şi privilegiul turistic euro-parlamentar de a fi fost plecată din ţară nouă ani... Nu-mi aduc aminte să se fi opus puseelor autoritariste ale lui Liviu Dragnea. Acum ce facem? Celor care răsar din lanul de laşitate le dăm certificate de disident sau de revoluţionar? Ridicol! Un spectacol jalnic! E ca şi cum, după dispariţia lui Ceauşescu, Revoluţia ar fi fost condusă de Bobu, Manea Mănescu şi mai ales de Postelnicu şi al său zbucium epocal: „am fost un dobitoc!“

Congresul din 29 iunie este deja ratat. Pentru că partidul este rupt de realitate, dezarticulat, fără busolă. Nu am văzut nicio idee interesantă în această perioadă, care să dea speranţe pentru viitor. Atât mai poate stânga? Să înlocuiască un jilţ etern cu un scăunel care tremura în timp ce alţii îi organizau dizidenţa? Ce să discutăm? Avem ceva de propus? Sau ne asumăm programul liberalilor şi useriştilor? Ne întoarcem la partidul unic?

Reforma PSD ar fi trebuit să pornească de jos, de la baza lui, de la militanţii şi simpatizanţii săi, care nu mai înţeleg nimic din acest abandon în mlaştina incompetenţei şi interesului personal. Era momentul să vedem pe cine ne mai putem baza, ce aşteaptă cu adevărat oamenii de la noi. Şi mai trebuia să vedem cu cine poate fi reconstruit partidul. Că de oportunişti e plin locul. Oamenii responsabili ne lipsesc dramatic. Iar riscul imediat e ca discuţia despre PSD să iasă din registrul juridic în care l-a cantonat în ultimii ani Liviu Dragnea şi să intre, cu un optimism demn de o cauză mai bună, în acela anecdotic. Şi, dacă aşa va arăta viitorul, în pofida celei mai masochiste autoironii, cred că unii dintre noi nu îşi vor mai găsi locul în această realitate tristă, plină de umor...