Criza reprezentării şi alegerile parlamentare - diagnostic şi posibile remedii

Alegerile parlamentare din 11 decembrie se apropie, iar discuţia în jurul felului în care vrem să arate viitorul Parlament nici nu a început. Spaţiul public este acaparat de discuţiile referitoare la legătura dintre domeniul dreptului penal şi cel al politicii. Chiar şi deciziile Curţii Constituţionale care au în vedere această legătură sunt în prim-planul discuţiilor publice, iar cele care stabilesc alte aspecte sunt pe plan secund.

Criteriile de integritate stabilite de anumite partide nu sunt altceva decât un filtru al moralităţii publice. Cetăţenii nu doresc persoane vulnerabile din punct de vedere al faptelor penale în Parlament sau în Guvern. Faptul că asemenea persoane au fost votate la alegerile locale, ajungând primari în câteva oraşe importante, nu este în contradicţie cu prima aserţiune. Cetăţenii vor să delege treburile publice unui administrator, dar, în egală măsură, vor să fie reprezentaţi la nivel naţional de persoane care să poată constitui un model de comportament.

Datorită modului de structurare a politicii în România, care a permis finanţări ilegale şi a generat o cursă indecentă a cheltuielilor partidelor politice, de asemenea datorită selecţiei defectuoase a liderilor politici, cazurile de politicieni penali au devenit din ce în ce mai frecvente. Odată cu anchetarea şi ducerea la bun sfârşit prin dovedirea vinovăţiei acestor persoane, încrederea în Parlament a scăzut. Comparativ cu alte ţări din Europa, această încredere se află la cel mai de jos nivel (fiind oricum la un nivel scăzut în toate ţările, comparativ cu alte instituţii). Această lipsă de încredere în Parlament a generat o criză a reprezentării. Cetăţenii nu se mai simt reprezentaţi de cei care îi aleg. Există două remedii la criza reprezentării: un remediu natural, prin impunerea unor standarde morale şi de competenţă în selecţia celor care vor fi aleşi şi un remediu fals, cel al partidelor care pretind că deţin secretul unei aşa-zise „adevărate reprezentări” - cele populiste. Partidele populiste afirmă ceea ce alegătorii doresc să audă: întreaga clasă politică este coruptă, aleşii nu mai reprezintă pe nimeni, noi vă putem reprezenta în mod adecvat pentru că nu suntem precum alţii. Criza reprezentării este un fenomen mult prea vast pentru a fi tratat superficial. Nicio ţară nu a găsit remedii la aceasta ori nu a ştiut cum să le pună în aplicare. Exemplul Marii Britanii este elocvent: o ţară imună la criza reprezentării, datorită sistemului electoral care face ca legătura celui ales cu alegătorii să fie mult mai strânsă, cade în capcana soluţiilor populiste prin votul în favoarea Brexit. Semnificativ pentru criza reprezentării este că UKIP a câştigat mai multe locuri în Parlamentul European, pe baza unui sistem de reprezentare proporţională, dar nu a avut acelaşi succes într-un sistem de vot majoritar, practicat la alegerile naţionale.

În România avem o criză a reprezentării, dar încă nu avem purtătorii de cuvânt ai acestei crize. Nu avem deocamdată un partid populist în Parlament. Primul obiectiv al alegerilor parlamentare ar trebui să fie oprirea accesului partidelor populiste în Parlament. În cazul în care în Parlament vor intra asemenea partide, este necesară crearea unui aşa - numit „arc constituţional”, după modelul parlamentar austriac, posterior ascensiunii FPÖ la putere în urma alegerilor din 2000: acele partide care respectă Constituţia pot avea poziţii comune.

Acesta ar fi un prim răspuns la criza reprezentării: selectarea unor candidaţi care să respecte anumite exigenţe de moralitate şi să îi reprezinte pe alegători. Un candidat care demarează cu viteza la maxim dintr-un bolid gigantic pe patru roţi nu mă reprezintă, deoarece posesorii unui asemenea obiect sunt mai puţini decât cei care nu îl au. Un candidat care a plagiat nu mă reprezintă, deoarece majoritatea alegătorilor nu fură. Un candidat care a schimbat mai multe partide este în egală măsură nereprezentativ.

Partidele au în acest moment o şansă uriaşă pentru a demonstra că au înţeles acest motiv al crizei reprezentării.

Un al doilea răspuns la criza reprezentării este competenţa profesională. Desigur, un Parlament nu este o sumă de persoane care excelează în toate domeniile. Ţările care au încercat formarea unei a doua Camere a Parlamentului, pe principiile corporatismului, au eşuat în asigurarea unei mai bune callităţi a democraţiei. Lipsa de profesionişti duce la criza reprezentării, după cum şi abundenţa de profesionişti duce la absenţa reprezentării. Trebuie însă găsită o cale de mijloc: Parlamentul trebuie să fie un loc în care persoane care excelează în anumite domenii (sănătate, educaţie etc.) să se regăsească la aceeaşi masă cu politicieni „profesionişti”, cei care au urmat o carieră politică, renunţând expres la o promiţătoare carieră profesională. Cetăţenii doresc ca persoane care şi-au demonstrat competenţa profesională într-un domeniu să se regăsească în Parlament pentru a contribui la redactarea legilor în acele domenii.

Partidele au în acest moment o şansă uriaşă pentru a demonstra că au înţeles acest motiv al crizei reprezentării. Sistemul electoral al reprezentării proporţionale permite ca anumite persoane cu competenţe dovedite în domeniul în care activează să fie susţinute de partidele care vor să le promoveze. Partidele au un bazin de selecţie al acestor persoane în interior. Promovarea lor nu constituie un moment de slăbiciune, ci dimpotrivă, o dovadă a maturităţii unui partid sau altul. Aceasta nu exclude evident selecţia unor persoane competente din afara unui partid, însă operaţiunea este riscantă, deoarece nu toate aceste persoane au suficientă notorietate pentru a fi votate.

Să presupunem că o persoană îndeplineşte ambele criterii, moral şi profesional şi este de asemenea susţinută de un partid pentru a candida la un loc în Parlament. Nu este suficient pentru a avea un mandat de succes şi pentru a nu fi confruntat cu criza reprezentării. Mai este nevoie de un aspect: să aibă pregătit un set de proiecte de legi pe care le va promova în Parlament. Unii cred că Parlamentul este acel loc în care se discută exclusiv despre ridicarea sau menţinerea imunităţii pentru fapte de corupţie. Parlamentul este forul legislativ suprem, iar legile propuse de parlamentari ar trebui să fie regula, nu ca în prezent excepţia, prin raportare la proiectele iniţiate de Guvern. Pentru a înlătura criza reprezentării, este nevoie să se demonstreze că Parlamentul lucrează bine (inclusiv dezbaterile sunt un mod de lucru, foarte eficient în majoritatea cazurilor), din punct de vedere calitativ şi cantitativ.

Un parlamentar reprezintă naţiunea în ansamblul său, nu doar circumscripţia unde este ales.

Un al treilea răspuns la criza reprezentării constă în înţelegerea faptului că cei care doresc un mandat la alegerile parlamentare ar trebui să ştie că acest mandat este unul naţional şi, prin extensie, local şi nu exclusiv local. Un parlamentar reprezintă naţiunea în ansamblul său, nu doar circumscripţia unde este ales. Mulţi candidaţi ignoră acest fapt şi vorbesc în campania electorală pentru Parlament strict despre probleme locale, adâncind criza reprezentării. Orice parlamentar, indiferent unde a fost ales, trebuie să aibă cunoştinţă despre felul în care se poartă sau ar trebui să se poarte o dezbatere pe o anumită temă de interes naţional.

Sistemul reprezentării proporţionale are avantajul posibilităţii de a promova competenţa, inclusiv a persoanelor care nu dispun de mijloace financiare dar compensează prin viziune şi profesionalism. Vom vedea dacă această şansă va fi folosită sau nu de către partide la aceste alegeri parlamentare. Acest sistem are însă şi un dezavantaj: rezultatul aplicăriii sale îl constituie reprezentarea în Parlament a unui număr de 5-6 partide, iar partidul care are cele mai multe locuri în Parlament nu poate uneori forma o majoritate care să genereze o guvernare solidă. Rezultatul alegerilor parlamentare nu va genera, mai mult ca sigur, un partid care să deţină majoritatea locurilor, va fi nevoie de coaliţii instabile sau chiar de un guvern minoritar. Remediul pentru această situaţie există: este vorba de sistemul electoral din Italia, votat în 2015, aşa - numitul Italicum: partidul care are cele mai multe voturi exprimate va avea un număr de locuri în Parlament la care se adaugă atâtea locuri de cât este nevoie pentru a deţine majoritatea, iar celelalte partide capătă, proporţional, un număr în plus de locuri, pragul electoral fiind de 3% (media între un prag ridicat ce nu permite intrarea partidelor noi şi absenţa unui prag ce are ca efect fragmentarea excesivă a Parlamentului). Va dori noul Parlament ce va fi ales la 11 decembrie 2016 introducerea unui sistem electoral similar pentru alegerile din 2020, după formarea unui nou guvern? Aceasta ar fi o întrebare la care toţi cei doritori a intra în Parlament ar trebui să răspundă înainte de a cere un vot.

Noul Parlament nu va avea o sarcină uşoară. Din acest motiv, selecţia celor care vor trebui să răspundă concret la criza reprezentării nu se anunţă deloc uşoară pentru partidele politice. 

Legislatura 2012-2016 a eşuat în privinţa a două mari proiecte: revizuirea Constituţiei şi reforma administrativă. Ambele au sfârşit prin a fi declarate neconstituţionale în 2014, ceea ce arată lipsa de pregătire juridică şi mai ales în materie constituţională a celor care le-au iniţiat. Noul Parlament este obligat să răspundă la nevoia de a rediscuta aceste măsuri, chiar şi prin oferirea de argumente în sprijinul ideii de a nu modifica ceea ce există.

Sistem electoral, reformă administrativă, revizuirea Constituţiei sunt teme care erau în atenţia Parlamentului nou ales în 2012 şi vor fi cu siguranţă şi pe agenda celui care va fi ales în 2016. Pe lângă aceste subiecte care ţin de definirea regimului politic pentru a asigura o mai bună funcţionare a sa, este nevoie de măsuri legislative în domeniul sănătăţii, educaţiei etc. Noul Parlament nu va avea o sarcină uşoară. Din acest motiv, selecţia celor care vor trebui să răspundă concret la criza reprezentării nu se anunţă deloc uşoară pentru partidele politice.