Criza refugiaţilor nu este o criză a sistemelor de gestionare a imigraţiei din Europa şi nici o criză care ţine de capacitatea de a oferi ajutor celor aflaţi în nevoie. Criza refugiaţilor este strâns legată de valorile comune europene. Demnitatea umană, solidaritatea şi toleranţa sunt valori europene reale, testate în istoria continentului, nu doar concepte lipsite de conţinut care fac parte din tratatele semnate de statele membre UE.

Europa nu este însă doar un spaţiu al toleranţei, ci şi unul în care riscurile la adresa securităţii sunt gestionate în comun - iar migraţia, atunci când nu mai poate fi gestionată eficient, este un risc nu numai la adresa securităţii europene, dar şi a siguranţei persoanei, chiar şi a celor îndreptăţiţi la azil din cauza persecuţiilor în ţările de origine.

Succesul proiectului europen constă şi în capacitatea de a genera un sentiment de apartenenţă la valori recunoscute de cetăţeni, la o comunitate bazată pe o tradiţie şi o istorie al căror înţeles nu diferă în linii mari de la o ţară la alta. Proiectul european s-a născut şi este legitimat în prezent din respingerea totalitarismelor de orice natură. Democraţia este marca distinctivă a Europei şi avantajul său în comparaţie cu alte regimuri politice extra-europene care au doar iluzia deţinerii puterii absolute câtă vreme se opun dorinţelor legitime ale propriilor cetăţeni. Astfel de regimuri au generat fluxurile actuale de refugiaţi în Europa. Marca actualului flux migratoriu este tocmai eterogenitatea sa - cum se face că persoane din Libia, Eritreea sau Afghanistan sosesc aproape simultan pe ţărmurile Europei şi doresc să se stabilească în aceleaşi ţări - Germania şi Marea Britanie, de preferinţă ? Cei care cred că refugiaţii fug din calea islamismului radical din ţări controlate parţial de ISIS (Siria, Libia, etc.) uită să explice de ce Eritreea produce un număr record de refugiaţi. Preşedintele Afewerki nu a mai organizat alegeri în această ţară din 1993, anul obţinerii suveranităţii după secesiunea de Etiopia. Este preşedinte şi prim - ministru simultan, iar partidul său este unicul existent. Dintr-o asemenea ţară, cetăţenii încearcă cu orice preţ să plece. Greu s-ar putea face diferenţa între eritreeni persecutaţi politic şi eritreeni nepersecutaţi. Refugiaţii fug din ţări nedemocratice, în care domnia legii a fost înlocuită cu arbitrariul suveranului, indiferent dacă acesta stăpâneşte o ţară sau doar o provincie şi anarhia clanurilor. Prioritatea Europei ar trebui să fie alcătuirea unui plan prin care să se arate că avantajele economice sunt consecinţa democraţiei şi nu poate exista un regim corupt din punct de vedere politic care să genereze prosperitate. Refugiaţii au înţeles această legătură sau măcar au intuiţia ei, însă trebuie sprijiniţi de ţările europene pe teritoriul cărora se află să o explice şi celor care au rămas acasă, riscându-şi astfel viaţa.

Germania este singura ţară care, până în prezent, a înţeles că actuala criză implică valorile europene. În urmă cu câteva zile, a suspendat Regulamentul “Dublin” potrivit căruia solicitanţii de azil trebuie să depună cerere doar în statul UE în care au venit pentru prima oară, însă a făcut-o doar în cazul celor proveniţi din Siria. Aceasta nu înseamnă că un sirian, odată ajuns în Germania, primeşte statutul pe care îl doreşte. Doar un mic procent din aplicanţii de azil vor avea succes , ar vor putea măcar să depună cereri de azil în Germania. La ora actuală, dintre refugiaţii deja ajunşi în Europa, Germania a preluat 40%, Suedia 20%, Spania, Italia şi Grecia în total 25%, iar Marea Britanie doar 1 %. Mai mult ca sigur, aceste procente nu se vor modifica. Cifra refugiaţior se va mări însă cu siguranţă. Dintre refugiaţii ajunşi în Europa, fiecare stat membru UE care a aceptat sistemul cotelor stabilit de Comisia Europeană va prelua câte o parte. Un anumit aspect nu a fost foarte bine pus în evidenţă : cotele stabilite pentru fiecare stat se traduc în procente şi în cifre adiacente acestor procente. Aceasta înseamnă că România nu are o cotă fixă de 2.362 de persoane, ci 4,26% din totalul refugiaţilor existenţi la un moment dat, ceea ce poate însemna mai mult în cifre absolute. Mecanismul propus de Comisie constă în alocarea unor fonduri statelor care preiau o cotă prestabilită de refugiaţi. Fiecare stat decide cum foloseşte aceste fonduri. Le poate folosi pentru construcţia unor facilităţi de adăpost provizoriu, pentru integrarea refugiaţilor prin cursuri de formare profesională sau reconversie, pentru cursuri de limbă şi civilizaţie etc.

Din păcate, în România nu a existat până acum această discuţie: cum pot fi folosite mai eficient aceste fonduri puse la dispoziţie de UE? Experienţa din Italia demonstrează că aceste fonduri dispar până să ajungă la destinatari, datorită corupţiei. Ne iluzionăm că în România va fi altfel dacă nu sunt luate măsuri foarte clare, încă de pe acum? Dincolo de problema gestionării unor fonduri, apare întrebarea: ce statut vor avea persoanele trimise în România prin efectul acceptării cotei de către ţara noastră? Un aspect mai puţin cunoscut este că fiecare ţară unde se va depune o cerere de azil va tria solicitanţii înaintea repartizării lor în alte state. Cum Germania este ţinta predilectă a solicitanţilor de azil, sunt şanse ca cel puţin 40% din persoanele care vor alcătui cota alocată României să provină din Germania. Aceste persoane vor putea însă să refuze trimiterea lor într-un anumit stat. Mai departe, mecanismul decizional nu este foarte clar. Ce se întâmplă în acest caz cu persoana respectivă ? Rămâne pe teritoriul ţării unde a solicitat azil? Nici situaţia celor care vor accepta să facă parte din cota României şi să ajungă în ţara noastră nu este clară: vor trebui să depună o nouă cerere de azil, se va lua în considerare cererea precedentă?

Germania a realizat din mers că sistemul cotelor este teoretic singurul care asigură solidaritatea statelor membre UE dar lipsurile sale - inerente în lipsa unei politici comune de azil la nivel european care să se traducă nu numai prin sistemul instituit de Regulamentul « Dublin », ci şi în reguli minimale referitoare la condiţiile oferite solicitanţilor de azil, mai ales din punct de vedere financiar - nu pot fi compensate decât până la un anumit punct cu gestionarea în concret a fiecărui caz în parte. Germania a ştiut să se adapteze situaţiei - care a depăşit orice aşteptări în privinţa numărului de refugiaţi - şi a propus sistemul « hotspot » : cererea de azil este analizată în primul stat unde este depusă şi se oferă o soluţie în termen rezonabil un răspuns -  o modificare radicală a sistemului actual. Vor avea statele în care se vor depune astfel de cereri capacitatea administrativă să gestioneze cererile, să facă diferenţa între persecutaţi politic şi persoane aflate doar în căutarea bunăstării economice ? Aceasta este întrebarea momentului la care deocamdată nu există un răspuns.

Este foarte posibil aşadar ca actualul sistem al cotelor să fie înlocuit cu sistemul “hotspot” sau ca cele două să fie complementare. Aceasta arată cât de mult trebuie adaptate instrumentele existente pentru a răspunde provocărilor, din ce în ce mai diverse, ale unei situaţii aflate în continuă mişcare.

Cu ocazia summit-ului Consilului European din iunie, s-a putut observa un clivaj foarte puternic între ţările care acceptă politica „cotelor” şi cele care se opun (Marea Britanie, Ungaria, Republica cehă - în general statele est-europene). În spatele acestui clivaj există însă altceva, un aspect care este ignorat cu desăvârşire în dezbaterea publică : statele care refuză sistemul „cotelor” o fac în numele refuzului de a merge în direcţia unei politici europene cu instrumente puternice în materie de azil şi migraţie. Interesul României este de a transfera din suveranitatea sa în acest domeniu sau, dimpotrivă, a păstra cât mai multe prerogative în materie de azil şi migraţie? Cum România nu este o ţară preferată de refugiaţi, interesul său ar fi să susţină poziţia Germaniei în favoarea unei integrări mai accelerate în aceste domenii, cerând, la schimb, alte concesii din partea UE, în domeniile pe care le consideră strategice pentru dezvoltarea sa. Avem însă capacitatea de a negocia la nivel european în acest mod ? Din păcate, răspunsul este negativ. Paradoxul este însă acela că, pledând în favoarea unei europenizări accelerate a politicilor în materie de migraţie, România poate deveni, pe termen lung, o ţară care să atragă refugiaţi, iar acest efect poate fi benefic sau nu, în funcţie de gradul de acceptare a acestora în societate. Care este prin urmare cea mai bună alegere, pe termen lung? A susţine poziţia unui stat sau a unui alt stat? Ori a susţine o poziţie proprie, bazată pe înţelegerea intereselor politice şi economice pe care nici măcar nu le putem identifica în mod corect?

Ministrul de Externe german, Frank - Walter Steinmeier şi ministrul Economiei, Sigmar Gabriel, ambii din partea SPD, au prezentat recent un plan în 10 puncte pentru rezolvarea crizei refugiaţilor. Planul insistă pe adoptarea unor noi mecanisme care să ducă la o politică mai aprofundată în materie de azil şi migraţie, se insistă pe solidaritatea tuturor statelor membre UE dar, pe de altă parte, se afirmă foarte clar că, pentru a proteja refugiaţii în mod eficient, este nevoie ca cei care nu au dreptul la azil să se întoarcă în ţările lor de origine. Pentru a pune în aplicare acest deziderat, este nevoie de acorduri de readmisie cu ţările de origine. Ori aceste acorduri nu pot fi semnate cu ţări care nu deţin controlulul asupra teritoriului lor (Siria) sau sunt conduse de clanuri ce folosesc banii din traficul de persoane, ori se află sub controlul unor dictatori care nu respectă nimic din ceea ce semnează. Diagnosticul planului în 10 puncte este corect. Problema este că majoritatea punctelor nu pot fi aplicate. Important este însă că, la un moment dat, ar putea fi puse în aplicare.

Doi reputaţi profesori de la University of Kent, Tom Hadden şi John Fitzpatrick, au propus la rândul lor un plan în 7 puncte pentru rezolvarea crizei refugiaţilor. Diferenţa faţă de planul german este că accentul nu cade pe mecanisme la nivelul UE, ci pe mecanisme de drept internaţional, prin implicarea Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite. Planul agrează propunerea germană care instituie sistemul „hotspot”, însă numai în privinţa refugiaţilor sirieni (deşi Germania nu intenţionează să aplice sistemul „hotspot” doar la sirieni, însă s-a creat falsa percepţie că acest sistem are menirea de a înlocui întregul sistem introdus prin Regulamentul „Dublin” ; Germania a anunţat doar suspendarea Regulamentului „Dublin”, pe durata aplicării sistemului „hotspot”, fără să anunţe intenţia de a permanentiza acest sistem).

Unde se află România în această dezbatere? Nicăieri, deocamdată. Problema este pusă în acest moment în termenii „suntem sau nu pregătiţi unui val enorm de refugiaţi” fără a se observa că, pentru moment, România nu este nici măcar ţară de tranzit pentru refugiaţi, datorită frontierei naturale pe Dunăre şi datorită conflictului din Ucraina care face ca această rută, altădată mai folosită, să fie practic inexistentă. Poziţia geografică, situaţia din Ucraina şi lipsa statutului de membru Schengen au făcut ca România să fie ferită, deocamdată, de criza refugiaţilor. Nu ar trebui ca această observaţie să ducă la concluzia că obiectivul aderării la Spaţiul Schengen ar trebui abandonat. Soluţia nu este de a te bucura de lipsa refugiaţilor aflaţi în tranzit, soluţia este de a participa la punerea în aplicare a unor mecanisme de solidaritate care pot fi dezvoltate doar în interiorul Spaţiului Schengen. Actuala criză a refugiaţilor ar trebui să ofere ocazia unei dezbateri mai aprofundate privind libera circulaţie în Europa: nu cumva s-a pus mai mult accentul pe libera circulaţie a mărfurilor, în numele libertăţii de circulaţie a persoanelor ? Cum poate fi restabilit echilibrul între toate libertăţile ataşate unui teritoriu pentru ca acesta să fie într-adevăr un spaţiu comun european?

Criza refugiaţilor oferă suficiente motive pentru a înţelege mai bine cum pot fi promovate valorile comune europene, cât de mult ne regăsim în acestea şi cum le putem apăra de cei care le neagă, cât de departe suntem dispuşi să mergem cu punerea în comun a diferitelor aspecte care ţin de suveranitatea naţională. Cum vor fi transmise generaţiilor viitoare aceste valori dacă nu vom fi capabili să oferim un răspuns coerent la această criză? Alain Fienkelkraut are dreptate: integrarea noilor veniţi nu poate fi făcută decât în numele unei moşteniri comune tuturor naţiunilor din Europa. În caz contrar, această moştenire dispare, odată cu sensul apartenenţei la o identitate europeană. S-ar putea însă ca exerciţiul transmiterii de valori să fie mai dificil decât era cu câteva generaţii în urmă, ceea ce ar face ca toate soluţiile propuse pentru soluţionarea crizei refugiaţilor să nu poată fi puse în aplicare. Oricum ele nu vor putea fi aplicate în lipsa unui fundament moral, a cărui existenţă a devenit, în acest moment, obiect de dezbatere.