Criza diplomatică cu Ungaria pare să fie consecinţa directă a crizei din PSD. Prim-ministrul Tudose interpretează o partitură complicată care se străduieşte să împace imaginea sa de pesedist get-beget cu anumite obiective ale preşedintelui Iohannis. De altfel, criza din cadrul guvernului a reizbucnit din clipa în care cele două roluri au devenit tot mai greu de împăcat. Faptul că PSD nu deţine întreaga putere se dezvăluie prin chiar această ambiguitate a premierului care dă impresia că e preocupat să găsească o poziţie de mijloc, iar atunci când nu poate, cum ar fi cazul legilor justiţiei, se dezice pur şi simplu de ele, oricât ar părea de absurd.

Dar se pare că prim-ministrul Mihai Tudose, fie din cauză că nu mai poate susţine ambiguitatea, fie pentru că nutreşte ambiţii mai mari, încearcă să obţină mai multă putere prin restructurarea guvernului. De fapt nu mai are încotro. Din clipa în care militanţii PSD au început să-i pună la îndoială loialitatea, el fie demisionează, fie preia întreaga putere. Nu a scăpat nimănui că disputa cu titulara de la Interne, Carmen Dan, nu este decât expresia acestei lupte.

Reacţia lui Liviu Dragnea nu se lasă ghicită uşor, dar putem presupune că prima sa tentaţie a fost retragerea sprijinului politic şi reeditarea episodului Grindeanu. Nu ar fi însă deloc uşor, cu atât mai mult cu cât Mihai Tudose s-a străduit să obţină susţinerea opiniei publice. Mihai Tudose a devenit popular graţie stilului său mucalit care inspiră simpatii spontane. Cineva a realizat recent o colecţie a declaraţiilor sale, care se vădesc de multe ori triviale şi de un umor îndoielnic, dar ele „trec“ totuşi către public, căci oamenii văd în acest stil expresia sincerităţii. Oricât ar părea de grosolan pentru unii, Tudose pare pentru destui alţii „un om dintr-o bucată“.

Şi am ajuns la subiectul ungurilor. Declaraţia despre autonomia secuilor, despre steag şi ce ar urma după arborarea lui nu pare deloc o „gafă“. Chiar dacă nu a premeditat-o integral în formă şi dacă va fi cedat pe loc tentaţiei unui calambur („dacă steagul secuiesc va flutura pe instituţiile de acolo, toţi vor flutura lângă steag“), el intenţiona cu siguranţă să dea o replică „tare“, categorică, de natură să suscite aplauze în mediile populare. Ceea ce a şi reuşit. Cine îşi imaginează că Mihai Tudose îşi va cere scuze, se înşală, căci el şi-a atins de fapt scopul. Dacă Liviu Dragnea întreţine raporturi bune cu UDMR şi dacă graţie intervenţiei sale a fost depăşit şi un mai vechi impas din relaţia cu Budapesta (liceul catolic de la Târgu Mureş), Mihai Tudose nu putea rata ocazia de a părea mai „pesedist“ şi mai patriot decât liderul PSD.

Faptul că rivalităţile din politica românească se rezolvă adesea prin atacuri la adresa ungurilor e ceva tradiţional. Atunci când CDR a guvernat alături de maghiari, PSD şi ceilalţi din anturaj se dezlănţuiseră împotriva ungurilor, dar, surprinzător pentru cine nu ghicise logica intimă a politicii româneşti, PD şi PNL au împrumutat vechea retorică naţionalistă a PSD îndată ce acesta a revenit la guvernare şi a refăcut colaborarea cu UDMR. Acum schema se repetă în sânul PSD, poate din simplul motiv că PSD se confundă astăzi cu scena mai mare a luptei pentru putere în România.

Mihai Tudose putea respinge revendicarea autonomistă a maghiarilor într-o mie de feluri, dar el a ales se pare cu tot dinadinsul o exprimare mai „din topor“. Atacându-i pe ungurii din România şi provocând o încordare diplomatică cu Budapesta, premierul Tudose îl punea pe Liviu Dragnea într-o mare dificultate, căci acesta nu putea reacţiona frontal. Pare cert de aceea că Mihai Tudose nu va reveni asupra replicii sale, oricât de nepotrivită va fi fost ea, deoarece a fost o replică câştigătoare. Poporul a exultat că ungurii „au fost puşi la punct“, că şeful Guvernului „nu stă cu capul plecat“, iar liderul PSD, Liviu Dragnea, cel care era vizat, a tăcut.

Probabil că nu e inutil să spunem că partida Tudose obţine o victorie (preţul ei va fi cunoscut mai târziu) şi în planul relaţiilor europene, căci criza cu Ungaria convine de minune preşedintelui Iohannis care a declarat fără echivoc că se disociază de suveranismul Grupului de la Vişegrad şi s-a străduit să împiedice orice apropiere a României de cercul disidenţilor. E chiar comic să-i auzi pe unii oficiali români rostind cuvântul „iliberal“ printr-o coborâre a vocii, cu un soi de teamă superstiţioasă. Cu atât mai comic cu cât societatea românească în ansamblul ei e departe de liberalismul pe care jură oficialii de la Bruxelles.

În sfârşit, liderul UDMR Kelemen Hunor a cerut demisia lui Tudose. Un motiv în plus de satisfacţie pentru premier căci din clipa aceasta „rezistenţa“ sa va fi pusă aluziv sub semnul protejării „românismului“. E facil, dar a funcţionat destul de bine timp de aproape 30 de ani.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle