Dl. Iohannis şi-a reiterat cererea în interviul acordat vineri seară Televiziunii publice, în ambele ocazii invocând, cât se poate de corect şi în cadre strict constituţionale, interesul naţional şi faptul că o criză politică ar fi lucrul cel mai rău cu putinţă pentru România.

Plecarea dlui Ponta din fruntea guvernului e departe de a fi parte a unei lovituri de stat orchestrată de SRI şi DNA, aşa cum fantezist susţine dl. Ion Cristoiu. Ea e o consecinţă firească a funcţionării organismelor specifice Statului de drept al căror rost constă în identificarea corupţiei şi depistarea corupţilor şi e impusă de legea morală şi de bunul-simţ politic. Problema e că, în momentul de faţă, atât premierul cât şi principalul partid de guvernământ nu par a fi deloc sensibili nici la interesul naţional, nici la legea morală, nici la imagine, cu atât mai puţin la elementarul bun simţ.

Nu e prima oară, din 2012 încoace, de când a devenit prim-ministru, că dl Ponta are probleme cu legea. Nu e nici prima dată când domnia sa riscă un proces în penal. Atât comportamentul dlui Ponta cât şi cel al PSD din vremea în care scandalul plagiatului premierului era în toi ne îngăduie, din păcate, puţine speranţe legate de o demisie de onoare a şefului Executivului. Chiar dacă acum acuzaţiile formulate de DNA sunt mult mai grave. Relaţia dintre PSD, Victor Ponta şi onoare nu e una din cale afară de cordială. Demisia dlui Ponta ar implica demisia întregului guvern, fapt deloc în interesul de moment al PSD fiindcă ea i-ar îngădui preşedintelui încredinţarea formării viitorului Executiv unei personalităţi din Opoziţia parlamentară, fie ea dl Cătălin Predoiu sau cu totul altcineva. Pohta pohtită de dl Iohannis îndată după câştigarea mandatului.

Or, dacă majoritatea parlamentară va rămâne compactă, nefisurată după scandalul mare cât casa în care e implicat premierul, e destul de greu de crezut că un eventual guvern Predoiu ar primi votul de învestitură. O eventualitate ce ar trimite România în urmă cu câţiva ani, în 2009, atunci când, după căderea guvernului Boc, fostului preşedinte Traian Băsescu i-a fost imposibil să găsească un succesor agreat de Legislativ, atât dl. Lucian Croitoru cât şi dl. Liviu Negoiţă fiind obligaţi să îşi recunoască eşecul misiunilor lor altminteri imposibile. Calendarul politic de atunci a vrut ca rezolvarea să vină dinspre alegerile prezidenţiale. Condiţiile de azi sunt cu totul altele. Mult mai complicate.

Pentru moment, păstrarea majorităţii ce asigură susţinerea actualului guvern nu e tocmai clară, o declaraţie de vineri a preşedintelui UNPR, dl. Gabriel Oprea, sunând destul de rabinic, în sensul că generalul oscila între dreptatea preşedintelui şi interesele dlui Ponta. Semn că UNPR examinează mai multe opţiuni, urmând să o aleagă pe cea care i se va părea mai avantajoasă din perspectiva viitorului său politic şi de condiţia lui de partid fragil.

Faptele consumate în ultimele două zile, reacţia premierului, a preşedintelui Camerei Deputaţilor, dl. Valeriu Zgonea, a multora dintre componenţii Comisiei juridice a acesteia indică faptul că deţinătorii puterii au decis să tragă de timp. Astfel încât, în cel mai rău caz, chiar dacă deputaţii vor încuviinţa începerea urmăririi penale a premierului, acesta să rişte o suspendare, fapt de natură să permită desemnarea unui prim-ministru interimar aparţinând tot PSD.

Partidul dlui Ponta speră să poată folosi timpul astfel câştigat pentru a evalua mai bine situaţia şi a decide dacă o rămânere la guvernare până la alegerile din 2016 e în interesul său electoral. Decizia nu e simplă fiindcă în vremea din urmă mulţi dintre greii partidului, dintre finanţatorii săi, dintre baronii locali au probleme cu legea, sunt fie încarceraţi, fie au fost obligaţi, pentru moment, să îşi părăsească funcţiile şi nu e tocmai sigur că o retragere a PSD în opoziţie i-ar putea servi acestuia în perspectiva strategiilor şi evoluţiilor electorale din anul 2016.

Pe de altă parte, o tragere de timp, aşa cum se pare că plănuieşte PSD, tot criză se numeşte şi tot la criză duce, iar comparaţiile cu cele întâmplate în primele luni ale anului 2008, atunci când dl. Ciorbea s-a încăpăţânat să rămână la putere din ianuarie până pe la începutul lui aprilie, comparaţii ce se fac zilele acestea de feluriţi analişti politici, nu oferă defel o perspectivă optimistă nici pentru dl. Ponta, nici pentru partidul aflat acum la putere. Atunci, în acele luni, s-a semnat sfârşitul politic al d-lui Ciorbea şi tot atunci a început degringolada PNŢCD. Dacă pentru dl. Ponta orice carieră politică pare de aici încolo de domeniul miracolului, pentru PSD există o şansă de salvare. Vom vedea dacă va fi folosită.

Cum spuneam, preşedintele Klaus Iohannis şi-a făcut datoria în limitele Constituţiei şi i-a cerut d-lui Ponta să îşi dea demisia. În plus, a avertizat asupra pericolului crizei politice care, după părerea mea, nu este o primejdie, este deja o realitate. Soluţionarea ei rapidă şi netransformarea ei într-una constituţională stau în mâinile şi conştiinţa parlamentarilor, în special în mâinile şi conştiinţa parlamentarilor puterii care ar trebui să treacă peste calculele politicianiste enumerate mai sus şi să reacţioneze astfel încât să permită cât mai rapid, fără tergiversările îngăduite de Constituţie, declanşarea procedurilor specifice alegerilor anticipate. Până la data la care scriu acest comentariu nimeni nu a adus în discuţie această soluţie extremă, poate şi pentru că nici PSD, dar nici PNL nu sunt pregătite pentru alegeri.

Fără doar şi poate, era preferabil ca anticipatele să fi intervenit imediat după prezidenţialele din noiembrie 2014, atunci când majoritatea electoratului le-a arătat PSD şi dlui Victor Ponta uşa. Nici acum alegerile anticipate nu ar fi fără rost. Sigur, cum spuneam, alegerile anticipate înseamnă soluţia extremă. Numai că în acest moment situaţia guvernării în România este una excepţională. Aşa încât anticipatele înseamnă unica ieşire cu adevărat democratică, din criză. O ieşire cu participare, în favoarea şi în respectul electoratului Cu condiţia ca rezultatul lor să fie unul lipsit de ambiguitate. O condiţie a cărei îndeplinire stă în mâinile celor în care se vor afla buletinele de vot.