Cu paşi repezi spre o nouă criză politică: de ce acalmia din 2013 este temporară - o analiză despre România a Institutului Francez de Relaţii Internaţionale

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Crin Antonescu (stânga) şi Victor Ponta, preşedinţii USL. FOTO Mediafax
Crin Antonescu (stânga) şi Victor Ponta, preşedinţii USL. FOTO Mediafax

„Criza politică declanşată în 2012 în România a scos la iveală slăbiciunile unei tranziţii dureroase şi incomplete spre normele acceptate prin aderarea la UE. Acalmia din 2013 este însă doar temporară”, scrie Traian Sandu, profesor la Universitatea Sorbonne Nouvelle într-un capitol dedicat României din ediţia 2014 a Raportului Mondial Anual privind Sistemele Economice şi Strategii realizat de Institutul Francez pentru Relaţii Internaţionale.

Redăm integral textul publicat de profesorul universitar Traian Sandu în Raportul Mondial Anual privind Sistemele Economice şi Strategii (RAMSES) realizat de Institutul Francez pentru Relaţii Internaţionale. 

***

Criza politică declanşată în 2012 în România a scos la iveală slăbiciunile unei tranziţii dureroase şi incomplete spre normele acceptate prin aderarea la UE. Acalmia din 2013 este însă doar temporară.

Responsabilii europeni au „descoperit” slăbiciunile democraţiei româneşti în vara lui 2012, odată cu referendumul în vederea demiterii preşedintelui. Au dat însă dovadă de o discreţie maximă, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în 2004, când au intervenit pentru a evita falsificarea alegerilor prezidenţiale de către Adrian Năstase. 

Paradoxul a fost motivat atunci de imposibilitatea aplicării unei sancţiuni pentru o ţară candidată la UE, în timp ce etica politică impusă prin procesul de extindere ar fi cerut o atitudine total opusă. Nimic nu a asigurat că o astfel de situaţie nu se va repeta după aderarea la UE. 

Păcatul originar al unei complezenţe relative faţă de unele ţări candidate a făcut să pară criticile europene din vara anului 2012 drept tardive sau ipocrite. 

Momentul de acalmie instalat în coabitarea dintre Preşedinţie şi Guvern şi garanţiile de linişte date de premierul Victor Ponta partenerilor europeni nu exclud în niciun caz alte crize în viitor, cu o clasă polititică a cărui “europenizare” este anunţată regulat şi la fel de des ignorată. 

De fapt, tensiunile recente între liderii români şi partenerii occidentali pornesc pe termen scurt de la criza economică, de la o tranziţie de peste 10 ani nefinalizată, spre modelele euroatlantice şi o rezistenţă discretă, dar tenace, istorică la orice integrare superioară, chiar şi într-o structură suplă şi policentrică precum UE. În consecinţă, se pune întrebarea dacă această construcţie europeană poate accepta diferenţele pe care le-ar aduce un Orient moştenitor al cezaro-papismului ortodox amestecat cu o cultură a corupţiei otomane, un Orient relativ indiferent la spiritul libertăţii şi moralităţii care ar fi trebuit să-l ordoneze? Sau argumentul civilizaţiei este doar un paravan desfăşurat pentru a ascunde neputinţa extinderilor în “blocuri mari” în faţa cerinţelor pe cât de pretenţioase pe atât de puţin funcţionabile?

Criza politică din România se situează aşadar la răspântia întrebărilor privind capacităţile, voinţa politică şi, mult mai fundamental, privind identitatea şi valorile construcţiei europene, ale cărei ambiţii şi limite sunt astfel scoase la iveală. 

Scena politică, în derivă sub şocul crizei

Scena politică din România este structurată, sau, mai degrabă destructurată, de alianţe eteroclite din punct de vedere ideologic care refelectă incapacitatea partidelor de a polariza într-o manieră explicit şi stabilă o societate politică care nu are cultura dialogului, care nu a experiementat într-un cadru democratic pluralist înainte de 1989 şi a cărei referinţă supremă faţă de popor pare adesea să treacă prin zdrobirea minorităţii şi nerespectarea instituţiilor – după cum a sugerat cu jumătate de gură premierul Victor Ponta în interviul pentru Le Monde din 18 septembrie.

Alianţa USL, aflată la guvernare din mai 2012, în urma unei moţiuni de cezură, apoi reconfirmată de alegerile din decembrie a fost formată în vederea alegerilor din 2012 şi scrutinului prezidenţial din 2014. Este format din PSD (postcomunist, condus de Victor Ponta) , PNL, de centru-dreapta, partid istoric al burgheziei, afectat de corupţie şi autoritar înainte de 1945, condus de Crin Antonescu, şi Partidul Conservator al magnatului presei Dan Voiculescu, fost colaborator dovedit al Securităţii şi deja instigator al primei tentative de demitere a preşedintelui Trian Băsescu, în aprilie 2007. 

La rândul său, opoziţia este reprezentată de o dreaptă în plină reconstrucţie – chiar dacă PNL şi PC, aflate la guvernare, sunt teoretic partide de dreapta. Partidul Democrat Liberal (PDL), provenit din Partidul Democrat, el însuşi format în urma unei sciziuni produse în Frontul Salvării Naţionale în decembrie 1989. Evoluţia dreptei are loc progresiv, de la momentul preluării conducerii de către Traian Băsescu, în 2000, la momentul în care creditorii au impus politici dure anticriză, în mai 2010, la resentimentul popular: manifestaţiile din ianuarie 2012 au dus la căderea premierului Emil Boc. PDL a format o coaliţie de dreapta, Alianţa România Dreaptă, la iniţiativa fostului premier Mihai Răzvan Ungureanu, dar aceasta este puternic dezechilibrată în beneficiul unui PDL aflat în plină reformare.

Ofensiva asupra Constituţiei şi politica anticorupţie – reacţii internaţionale

Succesiunea rapidă a evenimentelor a creat imaginea unui război politic fără milă. La 18 iunie, premierul Victor Ponta este acuzat în revista americană Nature că a plagiat lucrarea de doctorat – conducătorul tezei era fostul premier Adrian Năstase. La 20 iunie, Curtea de Casaţie confirmă pedeapsa de doi ani de închiosoare pentru Adrian Năstase, într-un dosar de deturnare de fonduri. La 28 iunie, Victor Ponta pleacă singur la summitul european de la Bruxelles, fără avizul preşedintelui şi al Curţii Constituţionale, garant al respectării Constituţiei. 

La 3 iunie, este depăşit un alt prag: Curtea Constituională sesizează Comisia de la Veneţia în legătură cu “atacurile fără precdent” ale guvernului. În aceeaşi zi, Parlamentul îl demite pe preşedintele Camerei Deputaţilor, pe preşedintele Senatului şi pe Avocatul Poporului. Crin Antonescu devine preşedinte al Senatului, ceea ce îi permite să asigure interimatul la preşedinţia ţării. În final, la 4 iulie guvernul depune o cerere de supendare a preşedintelui acuzat că a “subminat democraţia”, dar la 6 iulie Curtea Constituţională nu constată încălcarea Constituţiei. “Blitzkrieg-ul” parlamentar împotriva preşedintelui se încheie însă logic prin votul de destituire din 6 iulie; Crin Antonescu asigură ulterior interimatul la Preşedinţie până la referendumul din 29 iulie, care urma să valideze această demitere. La 10 iulie, Curtea Constituională decide că rezultatul referendumului va fi validat doar în eventualitatea participării a 50% dintre alegătorii înscrişi pe liste – un prag greu de atins într-un moment de demobilizare politică a electoratului din România.

De ce USL a încercat o operaţiune delicată, expunând România la criticile partenerilor şi aliaţilor? Răspunsul s-ar putea găsi pe teren juridic, între cei patru pereţi în care Adrian Năstase a încercat aparent să se sinucidă. Adrian Năstase ar fi putut încerca să dezvăluie neregulile politice şi de afaceri ale guvernării PSD din perioada 1990-1996 şi 2000-2004, al căror preţ urma să-l plătească singur. Preşedintele Băsescu dorea să dezvăluie legăturile dintre foştii membri ai regimului Ceauşescu şi mediul de afaceri şi privatizările grele din România. Pentru aceasta, se baza pe incoruptibila Monica Macovei la Ministerul Justiţiei, pe DNA şi pe ANI. Instrumentul judiciar viza astfel consolidarea puterilor prezidenţiale, oamenii de afaceri cei mai dubioşi provenind din rândurile PSD şi PNL. Dar preşedintele Băsescu a avut, de asemenea, grijă să controleze pe cât a fost posibil nominalizările la Curtea Constituională, să legifereze aproape exclusiv prin ordonaţe de urgenţă şi să unească sub conducerea unică a lui Mihai Răzvan Ungureanu toate serviciile secrete, înainte de a-l numi pe acesta premier. Şi-a asigurat astfel pârghii puternice, consolidându-şi propria înclinaţie către autoritate şi confruntare cu eventuale coaliţii parlamentare, pe fondul existenţei unui mediu instituţional care delimita vag atribuiţile principalelor funcţii în stat. Tensiunile care au urmat au avut drept efect compromiterea relaţiilor între România şi marile structuri euroatlantice în care încerca să se integreze. 

UE se poate pronunţa în legătură cu evoluţia statului de drept în România în confornmitate cu Tratatul de aderare semnat în 2005, prin care a acceptat Mecanismul de Cooperare şi Verificare, care permite Comisiei să evalueze periodic progresele privind statul de drept. La 6 iulie, Comisia Europeană se declară “preocupată” de evoluţiile din România şi îl invită pe premierul Victor Ponta la discuţii cu preşedintele Jose Manuel Barroso, la 12 iulie.

La finalul întâlnirii premierului Ponta cu responsabilii europeni, comunicatul lui Jose Manuel Barroso reaminteşte că “guvernul român trebuie să respecte deplina independenţă a Justiţiei, să reinstaureze puterile Curţii Constituionale şi să se asigure că deciziile acesteia sunt respectate”. Raportul MCV avea un cuvânt greu de spus în aderarea la spaţiul Schengen, blocată în acel monent de Olanda. Raportul MCV din 18 iulie 2012 a fost în consecinţă extrem de dur, punând în special sub semnul întrebării problema continuării reformelor anticorupţie în ţară, în timp ce presiunea internaţională se atenua.

Pragul de 50% de votanţi la referendum părea greu de atins într-o perioadă de concedii şi într-o ţară în care populaţia se arăta neîncrezătoare faţă de clasa politică şi aşadar se prefigura un absenteism puternic. Momentul referendumului a dus astfel la o bătălie între preşedinte – care dorea să obţină o majoritate de absenteism la referendum - şi guvern, care, conştient de posibilitatea invalidării referendmului în urma neparticipării, a încercat să demonstreze prin recesământ că numărul alegătorilor era în realitate mai mic decât cel luat în calcul la scurtinul din iulie.

Nicuna dintre cele două tabere nu a ieşit învingătoare în această înfruntare. Preşedintele a primit un vot negativ din partea a 87,5% dintre cei care s-au prezentat la referendum şi nu a putut preinde că cei 54% dintre alegători care nu s-au prezentat la urne îl susţin, în condiţiile în care rata de participare la ultimele scrutine nu a depăşit 60%. La rândul său, guvernul, aşteptând un ipotetic minirecesământ vizând reducerea corupului electoral sub cifra oficială de 18.292.000 a început să scotă de pe listele electorale alegători : cetăţeni decedaţi după referendumul din 2011, muncitori aflaţi în străinătate (peste 1 milioane şi jumătate de persoane), sau membri ai minorităii maghiare, electorat care mod tradiţional a bătut recordurile de absenteism. Aceste poziţii au fost evident nesănătoase pentru democraţia nesigură din România, astfel că, rerendumul nu a mai vizat exprimarea unei alegeri pozitive şi a fost folosit în jocurile politice.

Au urmat diverse încercări de presiune ale guvernului asupra Curţii Constituionale. Primul episod a fost reprezentat de demisia neaşteptată, la 6 august 2012, a doi miniştri care s-au ocupat de organizarea referendumului: ministrul deIinterne, social democratul Ioan Rus şi secretarul de stat pentru administraţie, liberalul Victor Paul Dobre. Ioan Rus a declarat ulterior că demisia sa a fost una de onoare, declarându-se un “om politic cinstit”, în timp ce Parchetul a declanşat urmărirea împotriva lui Victor Paul Dobre, aflat la originea trimiterii unei note către Curtea Constituţională vizând anularea invalidării rezultatelor referendumului prin modificarea frauduloasă a cifrelor recesămîntului. Aceste evoluţii au continuat şi după înlocuirea celor doi miniştri demisionari cu Mircea Duşa la Interne şi Radu Stroe la Administraţie. Într-un final, Curtea Constituţională a decis la 21 august, cu şase voturi pentru şi trei împotrivă, invalidarea definitivă a rezultatelor referendumului, decizie transmisă a doua zi Parlamentului.

Presiunile şi ameninţările asupra judecătorilor Curţii Constituionale au fost rezumate în declaraţia din 7 august a preşedintelui Comisiei de la Veneţia, Giani Buquicchio: “Fiind vorba de ameninţări individuale la adresa judecătorilor, mă aştept ca autorităţile române să protejeze judecătorii vizaţi şi familiile lor şi să ia toate măsurile necesare pentru a-i aduce pe autorii acestor ameninţări în faţa justiţiei”.

La 13 iulie, Victor Ponta a semnat, împreună cu ceilalţi copreşedinţi ai USL, un document cu Consiliul Naţional al Societăţii Civile reprezentat de colonelul în rezervă Mircea Dogaru, preşedintele sindicatului caderelor militare în rezervă – un apropiat al lui Ilie Ceauşescu (fratele lui Nicolae şi fost ministru al Apărării). Acest document incediar cerea “eliminarea structurilor poliţiei politice de tip stalinist şi a instrumentelor politice de tip Curtea Constituţională, DNA, ANI, CNSAS. 

 După invalidarea referendmului, Mircea Dogaru ameninţa: “Vom ieşi în stradă şi vom declanşa haosul”. Agresivitatea explicită faţă de diverşi responsabili europeni, în special germani, arăta că Guvernul nu dădea înapoi în faţa criticilor şi acuzaţiilor europene. 

UE şi politica anticriză, Statele Unite şi izolarea antirusă

Într-un articol privind dimensiunea europeană a crizei, Catherine Durandin, Violette Ray şi Samuel Rufat au analizat mizele româneşti în politica anticriză a UE: “Cu România, social-democraţii nu obţin majoritatea de blocaj (pentru votul cu majoritate calificată în Consiliul European – 26%, în loc de 35% din populaţia ţării. Dar, cel puţin, cu sprijinul României pot împiedica dreapta să obţină majoritatea calificată. Social-democraţii pot avea astfel un cuvânt greu de spus în deciziile din Consiliu”.

Populaţia din România, afectată de politica de austeritate, a părut să respingă reformele, fără însă a aproba demiterea preşedintelui, care a aprobat împrumuturi internaţionale în valoare de 20 de miliarde de euro. Paradoxul este că România, care are o nevoie acută de fonduri europene, este una dintre ţările în care rata de absorbţie este cea mai scăzută (4%), din cauza incapacităţii administraţiei de a prezenta proiecte şi de a evita deturnările de fonduri în profitul oamenilor de afaceri controlaţi de baronii politici locali.

Dacă integrarea în structurile euroatlantice a liniştit opinia în legătură cu parcursul occidental al ţării, divizările occidentale din timpul intervenţiei americane în Irak, criza şi creşterea influenţei Rusiei au pus sub semnul întrebării identitatea geopolitică a României. Opinia publică apropiată de Occident – din ce în ce mai redusă din cauza crizei – se teme de o revenire în ‘’zona gri” care a precedat integrarea în NATO şi UE şi o întoarcere în sfera de influenţă a Rusiei, graţie mizelor energetice. Libertăţile asumate prin statul de drept ar putea astfel reprezenta indicatorii unei “alunecări spre est”, a unei “putinizări”, potrivit dicţionarului anglo-saxon.

În timpul şi după referendum, postul de radio Vocea Rusiei a lansat numeroase critici la adresa lui Traian Băsescu, denunţând supunerea sa faţă de Occident şi înţelegerea cu minoritatea maghiară. Presa rusă concluziona pe un ton ameninţător:”În definitiv, există şi opţiunea organizării protestelor de stradă. În acest context, este obligatoriu de menţionat că Mircea Dogaru a fost „persona grata“ la Vocea Rusiei...

Este adevărat că Traian Băsescu nu s-a abătut niciodată de la susţinerea arătată Occidentului şi mai ales Statelor Unite. Cu toate acestea, prezenţa la Washington a unei administraţii democrate şi dorinţa acesteia de a relansa relaţiile cu Rusia nu l-au favorizat deloc, în pofida criticilor americane la adresa exceselor guvernului Ponta. În timpul campaniei prezidenţiale americane, Vocea Rusiei a acuzat dreapta din România că este ostilă lui Barack Obama, care ar fi fost dispus să schimbe proiectul scutului antirachetă în România, după ce a acceptat să schimbe destinaţia Polonia-Cehia cu România şi Bulgaria. 

Referitor la problematicile energetice, proiectul gazoductului european Nabucco trecând prin România fost compromis de proiectele ruse North Stream şi mai ales de concurentul direct South Stream. O altă opţiune care provoacă divergenţe în rândul europenilor şi pentru care guvernul a luat o decizie indirect favorabilă Gazprom a fost decizia de a îngheţa până la alegerile din decembrie 2012 prospecţiile în vederea  exploatării gazelor de şist pe care Traian Băsescu le autorizase în beneficiul companiei Chevron la începutul lui 2012. Perspectivele furnizării de gaze ruseşti la un preţ eventual mai puţin scump şi pericolele fracturării hidraulice într-o ţară cu un ridicat risc seismic au contribuit la luarea unei decizii de către guvernul român similară cu cea a Franţei, întărind alte elemente de convergenţă deja perceptibile.

Evoluţiile din 2013: liniştea dinaintea furtunii sau o evoluţie durabilă?

După victoria USL la alegerile legislative din decembrie 2012, cu 58,6% din voturi, premierul şi preşedintele au ales moderaţia pentru coabitare, neavând o altă soluţie. Atitudinea lui Victor Ponta a provocat reacţii diferite în rândul analiştilor: unii au apreciat că este vorba despre o schimbare reală spre valorile europene, în timp ce alţii, mai numeroşi, au văzur doar o postură mai suplă vizând continuarea în linişte şi, de această dată, cu discreţie a practicilor precedente. Astfel, premierul şi-a schimbat poziţiile asupra a numeroase subiecte, iar această schimbare a fost salutată de Herman Van Rompuy la Bucureşti la 25 aprilie 2013. Victor Ponta nu este candidat la prezidenţialele din 2014, rezervate teoretic candidatului comun al USL, Crin Antonescu. Alegerile europene rămân însă o preocupare explicită. Inculparea, în iunie, a lui Dan Voiculescu într-un dosar care pare să vizeze guvernul afectează în special partenerul liberal al USL şi pledează în favoarea unei semi-schimbări forţate a lui Victor Ponta. Un răgaz necesar şi pentru dreapta, care trece printr-o reconfigurare dificilă, după ruptura între preşedinte şi PDL, după ce aceasta nu a reuşit să o impună la conducerea partidului pe favorita sa., Elena Udrea, la alegerile din luna martie.

În mai 2013, Traian Băsescu a redeschis ostilităţile cu guvernul în urma discuţiilor vizând revizuirea Constituţiei, prin care Guvernul accepta o mai mare putere pentru Parlament, şi înfiinţarea unei noi formaţiuni de centru-dreapta, Mişcarea Populară, încă în construcţie, dar având printre membri nume cunoscute pentru poziţiile cunoscute în favorea schimbării actualei clase politice, printre care politologul Cristian Preda, istoricul Mihai Răzvan Ungureanu sau juristul Monica Macovei. 

Politică



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite