Corespondenţă din Bruxelles. Varianta Cioloş

Nu ştiu dacă aceasta va fi alegerea prezidenţială. Posibil. Ceea ce ştiu, însă, este că aceasta este una dintre puţinele variante de tip „scos capul în lume“ pe care le poate produce acum România. Vreau să fiu foarte clar: am spus România, nu clasa politică din România. Aici încep şi argumentele pro, dar tot aici încep şi problemele.

Personajul este, absolut incontestabil, unul dintre foarte puţinii reprezentanţi ai ţării noastre pe care i-am văzut acceptaţi fără rezerve de toate structurile de putere de la Bruxelles. Nu numai de la egal la egal (cu toate că şi asta este o performanţă rarissimă), ci şi ca o soluţie pentru rezolvarea unor probleme extrem de dificile, diplomatic spinoase şi economic mereu explozive, aşa cum o reprezintă şi acum setul de provocări din domeniul agriculturii. A ştiut să se impună, foarte tânăr şi relativ necunoscut fost ministru român al agriculturii, ca un diplomat de mare clasă, cu un discurs clar, limpede, la obiect, din primul moment cu un plan super-ambiţios, considerat de foarte muţi drept irealizabil. Şi care, la finele mandatului, a devenit Noua politică agricolă comună, rezultatul unor negocieri aproape imposibil de imaginat în materie de complexitate, cu nevoia de a realiza un echilibru între «vechea» şi «noua» Europă. Obţinând şi voturile favorabile, chiar entuziaste, din partea amândoura.

Am văzut cum, folosind aceeaşi tehnică a diplomaţiei eficiente şi tăcute, niciodată demonstrative şi expansive, să joace şi alta dintre cărţile diplomatice cele mai sensibile, ştiind să pledeze astfel încât Republica Moldova să poată beneficia, succesiv, de desfiinţarea barierelor comerciale pentru exportul produselor agricole: alături de domeniul liberalizării vizelor, marele argument real pe care l-a adus Uniunea Europeană în relaţia cu Chişinăul în momentul când agricultorii din R.Moldova erau sufocaţi de embargoul rus.

A fost atât de bun încât, şi acum, este pomenit cu regrete profunde, tocmai pentru că, imediat după plecarea lui din joc (neanticipată de foarte multă lume şi de aceea un şoc real) au început să se multiplice mişcările din ce în ce mai violente de protest ale agricultorilor, probă, s-a spus aici, a rezultatului lipsei negociatorului profesionist cu o relaţie excepţional de bună, alt fapt foarte rar, cu sindicatele din domeniu.

A fost Comisarul European care a ştiut nu numai cum să-şi reprezinte ţara la un nivel fără precedent în materie de profesionalism, ci a impus respectul pentru performanţa românească, a fost ieşirea noastră în lume cea mai bună şi, în termenii jocului european, cea mai de dorit. Şi asta pentru că nu a fost niciodată un «politic», ci un specialist ajuns la nivel maximal de competenţăp în domeniul pe care-l cunoştea cel mai bine. Exact tradiţia ruptă de Comisa Juncker care, cu rezultatele pe care le vedem azi, şi-a propus exact inversul, adică să fie o «Comisie politică», asumând faptul că fiecare dintre comisari ar fi o personalitate excepţională la nivelul clasei politice din propria ţară, susţinută ca atare de prestigiul personal şi de partidul de guvernâmânt din partea căruia venise propunerea respectivă. Acesta este contextul în care Victor Ponta a făcut propunerea, pledoaria şi prezentările necesare pentru Corina Creţu, garantând pentru ea în numele PSD şi al coaliţei de guvernare.

În acel moment, cu toate meritele sale evidente, Dacian Cioloş a fost lăsat complet fără sprijin politic. Nimeni n-a vrut să se bată pentru şansa lui, iar lipsa de asumare, versus foarte puternicul sprijin socialist pentru Corina Creţu, au înclinat extrem de rapid balanţa în favoarea celei care, la momentul respectiv, era Vicepreşedinte al Parlamentului European.

Exact asta poate fi şi problema de acum. Dacă nu chiar în acest moment când criza este prea mare, este previzibil că va urma o reacţie de respingere din partea establishment-ului politic de la noi. Întrebarea firească va fi : cu cine semănăm mai bine, în cine ne regăsim mai tare? În Gabriel Oprea, Mihăiţă Calimente, Aurelian Pavelescu, Maria Grapini, Liviu Dragnea sau Vasile Blaga, V.Zgonea sau Tăriceanu....sau în omul ăsta care schimbă paradigma? Adică nu  s-ar mai aplica celebra formulă cu care am fost cu toţâii de acord, colacul suporem de salvare, ţintarul «plecaţi voi, că venim noi...la timpuri noi, tot noi?». Ce ne facem în cazul în care, Doamne fereşte şi apără de vorba asta proastă, ne va pune să accesăm blestematele alea de fonduri europene de care e bine să vorbim dar nu să ne şi apropiem pentru că nu sunt controlate de noi, ci de ăilalţi, de duşmănoşii care ne întreabă de facturi, deconturi şi licitaţii ?

Şi ar mai fi o problemă : perspectiva ca « varianta Cioloş » să însemne dorinţa ca, măcar în ultimul moment, să se recalibreze în urgenţă relaţia cu instituţiile europene, fie lăsată baltă de guvernarea Ponta, fie chiar considerată câteodată cu un soi de adversitate cretină, pe motivul că ăia sunt de vină că noi nu ştim să profităm de oportunităţile existente, aşa cum au făcut şi fac în continuare toate ţările din jurul nostru. De ce asta ar fi o problemă? Tocmai pentru că au fost lăsate în paragină contactele, tocmai pentru că deschderile existente au fost ignorate cu osârdie, tocmai pentru că am lăsat să se adâncească  un spaţiu de neîncredere în soluţia europeană. Cea care, însă, continuă să producă proiecte (în care nu suntem) şi, mai ales, are banii necesari pentru investiţii. Mulţi. La îndemână. Dacian Cioloş este poate cel care ştie cel mai bine asta, adică ştie mecanismele de accesare şi a cerut structuri naţionale româneşti specifice pentru absorbţie. Nu vorbe, ci structuri reale, adaptate situaţiei din teren. N-a fost auzit sau, când a fost, răspunsul a fost superior-ironic : ăsta ştie pe ale lui la Bruxelles, să ne lase pe noi cu ale noastre, că ştim mai bine ce trebuie făcut!

Acesta ar fi sumarul dilemelor pe care le pune « varianta Cioloş ». Este clar că omul nu seamănă cu produsele expirate generate pe bandă rulantă de clasa poltică de la noi. Nu e « om de partid », n-a început lipind afişe şi împărţind găleţile de plastic cu cadouri electorale, nu este « omul nostru », nu are de dat raport la conducerea superioară de partid. În acest sens, cu siguranţă. reprezintă o primejdie pentru actuala structurare a jocului. Este cu siguranţă o soluţie tehnocrată dar de ce oare asta trebuie să fie doar « soluţia de avarie » şi nu începutul unui raţionament nou, cel care să vorbească despre competenţă reală, prilej pentru apariţia unui nou tip de lideri, exact în sensul cerut de strada care a ajuns la exasperare în confruntarea ei morală cu valorile « sistemului » şi constatând falimentul său total ?

Sau, dimpotrivă, schimbarea de paradigmă promisă se amână pe data viitoare şi, vorba domnului Calimente, trebuie să ne ducem să votăm la bulgari?