România e conservatoare dar conservatorismul ca program politic este cvasi-inexistent. Desigur, există atitudini şi chiar “aripi” conservatoare în toate partidele majore, inclusiv PSD şi PNL. Însă în logica inversată a politicii româneşti, unde stânga adoptă de multe ori politici de dreapta şi viceversa, poziţionările aşa-zis conservatoare – de pildă, la referendumul pentru familie – sunt circumstanţiale şi de obicei doar de faţadă. 

Mai nou, AUR încearcă să se proiecteze ca partid conservator, cu unele argumente plauzibile; însă geneza şi puternicul filon naţional-populist cu adaos “suveranist” încă ţin Alianţa la o anumită distanţă – ideologică – de zona conservatoare clasică.  

Se poate discuta la infinit despre “ce e conservatorismul” ca filosofie politică, iar un anumit tip de intelectual va căuta întotdeauna să despice firul ideologic în patru şi să explice ce înseamnă un conservator “adevărat”. Ce ştim din punct de vedere practic, politic, este că mişcarea conservatoare din orice ţară cu asemenea tradiţii cuprinde o gamă de idei în jurul unor principii cheie: este un spectru de opinie, nu un şablon fix.

Modelul original

Conservatorii britanici, de exemplu, au loc în randurile lor şi pentru politicieni şi votanţi eurofili cât şi eurosceptici; atât pentru protecţionişti cât şi pentru cei pro-comert liber; intervenţionişti şi libertarieni; global-încălzişti, şi clima-sceptici; corecţi-politic şi incorecţi; pro- şi contra- agendei LGBTetc; atei şi credincioşi; creştini şi tot-felul; şi aşa mai departe. Dar ce-i ţine împreună, în general, sunt câteva principii conservatoare: respect pentru muncă şi merit, nu pomană de la stat; aversiunea faţă de încercări de inginerie socială, faţă de egalitarism şi redistributism; suspiciunea faţă de autorităţi şi accentul pe localism; accentul pe libertatea individuală, antreprenoriat şi crearea de oportunităţi, etc etc.

Partidul Conservator britanic este aşadar un exemplu extrem de o coaliţie ideologică foarte largă. Atât de largă încât mulţi membri s-au întrebat de-a lungul anilor – şi mai ales în prezent – cât de conservatori mai sunt Conservatorii. Deviaţiile ideologice sunt uşor de observat şi criticat, şi se pot face ironii nenumărate pe tema asta. Dar apoi realizezi că acesta este cel mai vechi şi de succes partid modern din istorie – nu doar istoria britanică, ci istorie punct.

Victorie şi coaliţii

Putem trage de aici cel puţin două lecţii relevante. În primul rând, în politică e important să câştigi. Conservatorii britanici sunt cunoscuţi ca poate cel mai pragmatic şi necruţător partid: politic vorbind, sunt pregătiţi să facă aproape orice, fie că e vorba de compromisuri ideologice sau de debarcarea unui lider, pentru a ajunge sau a se menţine la putere. Pentru că doar dacă eşti la guvernare poţi schimba ţara. Este uimitor cât de des această regulă simplă – concentrarea exclusivă, pragmatică, pe victorie – este încălcată în politica de peste tot. De obicei obstacolele ţin de orgolii personale şi/sau intelectualizare excesivă (“purism” ideologic): mulţi fac politică doar pentru a fi în lumina reflectoarelor, din plăcere pentru dezbaterea de idei, sau dintr-un sens mai mult sau mai puţin vag de datorie publică, dar fără a avea acea voinţă pentru putere.

A doua lecţie este, din nou, că succesul conservator necesită o coaliţie de votanţi şi vederi. În general asta e tocmai din cauză că, conservatorismul nu e bazat pe vreo “teorie” politică propriu-zisă – suspiciunea faţa de abstracţiuni şi prescripţii fixe este de fapt o trăsătură conservatoare de bază – ci pe un pachet de principii şi atitudini faţă de lumea din jur. De exemplu, respect pentru istorie şi tradiţii, inclusiv religioase; prudenţă în faţa proiectelor revoluţionare şi o anume moderaţie şi scepticism în faţa ideilor “la moda” sau apărute ieri. Una din ideile definitorii pentru conservatori este observaţia lui Edmund Burke că “societatea este un parteneriat între cei în viaţă astăzi, cei care au fost înaintea noastră, şi cei care încă nu s-au născut”.  

Asemenea atitudini şi vederi nu sunt neapărat condiţionate socio-economic ci se pot întâlni – în diverse proporţii – în toate straturile societăţii. Partidul Conservator britanic modern, de exemplu, a fost creat de Disraeli tocmai pe o alianţă dintre clasa de sus (aristocraţi) şi clasa de jos (muncitori), împotriva liberalilor de mijloc (burghezi). De-a lungul istoriei aceste alianţe au fluctuat în funcţie de evenimente şi de evoluţia societăţii. Dar ideea e că un mesaj conservator articulat cu grijă poate rezona puternic cu publicul pe un plan dincolo de distincţii tradiţionale ca stânga-dreapta, bogaţi-săraci, credincioşi-necredincioşi, naţionalişti-globalişti, bugetari-privaţi etc. Iar asta e o oportunitate, nu un defect.

Proiectul conservator

Se poate obiecta că vorbim de un conservatorism care ar propune “de toate pentru toţi”. Dar nimic din cele de mai sus nu împiedică formarea unui program politic conservator pentru România, atâta timp cât e gândit strategic şi integrat pe principii conservatoare, în vederea creării unei noi coaliţii de votanţi. Însă prin definiţie un astfel de program va conţine compromisuri ce vor trebui acceptate de toate părţile – de la moderaţi la radicali – dacă obiectivul e victoria la urne.

Situaţia politică din România este aproape fără precedent: în cuvintele unuia dintre arhi-inamicii istorici ai conservatorilor (şi trebuie întotdeauna să învăţăm de la adversari), “lumea veche e pe ducă, iar lumea nouă încă se zbate să se nască”. Cu România în faza de stat eşuat – sau republică bananieră, depinde spre ce palat priveşti – sistemul politic post-decembrist e complet discreditat, împreună cu cei asociaţi cu el. Toată lumea înţelege că e nevoie de un nou început.

Acum este momentul pentru construcţia unui proiect conservator credibil în această ţară, ca o alternativă serioasă şi competentă la monolitul tradiţional PSD+PNL şi ca o contrapondere la infuzia din ce în ce mai semnificativă de progresism model BXL. Conservatorismul, prin ceea ce oferă atât ca şi concept politic cât şi ca “brand” internaţional – şi cu o istorie de substanţă inclusiv în România lui Carol I – este o oportunitate evidentă pentru resetarea scenei politice.

Forma politică pe care o va lua în final noul conservatorism românesc este mai puţin importantă în acest moment; lucrurile se vor decanta în timp. Prioritatea trebuie să fie consolidarea mişcării conservatoare ca fenomen politic şi curent de gândire, dincolo de un partid “conservator” sau altul. Testul din perspectiva opiniei publice va fi măsura în care conservatorii români vor reuşi să prezinte soluţii concrete la problemele ţării, împreună cu o viziune politică pragmatică şi credibilă pentru viitor.