Doar că nu e o temă pe care să o expediezi în două buletine de ştiri şi o declaraţie, ci trebuie să te mai uiţi şi la jurisprudenţă când deschizi subiectul confiscării maşinilor, de exemplu.

Nu îmi propun să îl critic pe primul ministru (pentru că despre declaraţiile lui este vorba), ci doar să arăt că ceea ce a declarat nu a fost înţeles cum ar trebui şi a creat foarte multe discuţii. Citeam recent în presă acele declaraţii date pe fondul accidentelor rutiere din ultimele zile, datorate în principiu conducătorilor care încălcau prevederi legale. Se propunea confiscarea automobilelor celor care săvârşesc abateri rutiere grave  sau circulă cu o viteză ridicată prin localităţi punând în pericol viaţa altor persoane.

Ce viza discuţia efectivă şi ce s-a înţeles sunt două lucruri diferite. Aşadar, mi-am propus să fac o discuţie juridică pe această temă, în niciun caz una politică prin care să dau naştere unei polemici cu premierul.

De la respectivele declaraţii s-a mers mai departe, propunându-se modificarea Constituţiei pentru a se permite „confiscarea maşinilor provenite din infracţiuni”.  În opinia mea, în momentul în care vorbim de reviziure în materia dreptului de proprietate ar trebui să ştim şi ce discuţii s-au mai purtat până acum cu privire la acest aspect şi care a fost jurisprudenţa CCR în această materie.

Articolul 44 din Constituţie – dreptul de proprietate privată a creat controverse atât cu ocazia revizuirii Constituţiei din 2003, cât şi în anul 2011, când Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constitutionalităţii proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României.

În 2003, după alineatul care instituia prezumiţia dobândirii licite a averii, s-a propus introducerea unui nou alineat care să nuanţeze această prezumţie, prevăzând că aceasta nu se va aplica pentru acele bunuri dobândite ca urmare a valorificării veniturilor realizate din infracţiuni. Curtea a reţinut că, în speţă, din modul de redactare, rezulta că sarcina probei privind caracterul licit al averii va fi răsturnată, averea dobândită prin valorificarea bunurilor rezultate din infracţiuni fiind prezumată ca având un caracter ilicit. Ceea ce ne interesează aici este ceea ce a afirmat CCR cu privire la revizuirea Constituţiei în materia dreptului de proprietate privată. Curtea a subliniat că s-a pronunţat asupra acestei probleme şi anterior, statuând că înlăturarea prezumţiei ar fi echivalentă cu „suprimarea unei garanţii constituţionale a dreptului de proprietate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art.148 alin. (2) din Constituţie” (actualul art. 152 alin. (2) din Constituţie, decizia citată fiind una anterioară revizuirii).

Şi în 2011, prin proiectul de revizuire s-a propus modificarea aceluiaşi articol. Şi de această dată, Curtea a amintit decizia din 1996 şi pe cea din 2003, urmărind aceeaşi linie de argumentare.

Cu această ocazie, Curtea amintea şi că înlăturarea prezumţiei dobândirii licite a averii ar crea o stare de insecuritate deţinătorului unui bun faţă de care o persoană afirma că a fost dobândit ilicit. Se observă că într-o astfel de situaţie, sarcina probei nu va reveni celui care face afirmaţia, ci aceluia care deţine bunul.

După această prezentare de ansamblu, se poate observa că jurisprudenţa Curţii consacră garantarea dreptului de proprietate privată, considerând că revizuirile încercate până acum ar aduce o atingere acestui drept, depăşindu-se în acest mod şi limitele revizuirii constituţionale prevăzute de art.152alin. (2). În ciuda acestor aspecte, este interesantă şi o opinie separată a unuia dintre judecătorii CCR, ataşată acestei decizii din 2011, care considera că înlăturarea prezumţiei din art. 44 alin. (8) nu vaaduce atingere „securităţii juridice a dreptului de proprietate”, subliniid în acelaşi timp că percepţia CCR asupra acestui principiu nu coincide cu cea a jurisdicţiilor internaţionale.

În consecinţă, jurisprudenţa Curţii cu privire la dreptul de proprietate e clară: e necesară şi în acelaşi timp importantă ocrotirea lui. În plus, opinia CCR cu privire la limitele revizuirii în materia dreptului de proprietate nu putea fi mai clară. 

Revenind la discuţiile recente, propunerea concretă, aşa cum a fost ea înţeleasă, vizează crearea posibilităţii de a confisca sau de a sechestra acele automobile care au fost folosite la săvârşirea unor infracţiuni sau contravenţii ce au cauzat accidente pe drumurile publice.

Constituţia prevede în art.44 alin. (9) că „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.” De aici rezultă că nu e necesară o revizuire constituţională pentru a putea fi introduse într-o lege (în speţă, O.U.G. a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, cunoscută sub numele de Codul Rutier) dispoziţii care să permită confiscarea vehiculelor folosite la săvârşirea unor infracţiuni/contravenţii.

Ceea ce mi-am dorit să subliniez prin amintirea deciziilor CCR pronunţate în problema dreptului de proprietate a fost că o revizuire a Constituţiei în legătură cu acest aspect care va aduce atingere dreptului de proprietate, va fi considerată ca fiind neconstituţională prin prisma art. 152 alin.(2), tocmai pentru că ar duce la o suprimare a acestui drept (şi probabil nu va fi acceptată nici la nivel internaţional).

Consider că modificările care au fost subiectul discuţiilor recente nu sunt oportune, urmând ca problema să se pună, probabil, tot cu privire la confiscarea averilor şi prezumţia instituită de textul constituţional. Nu cred că va fi necesară o modificare a Constituţiei pentru a introduce o dispoziţie în legislaţia rutieră prin care să se permită confiscarea automobilelor deoarece există deja pârghiile pentru a fi atins scopul final al demersului despre care am discutat.

S-a considerat că legea la care face referire alineatul (9) al art. 44 din Constituţie este în acest moment legea penală care conţine dispoziţii cu privire la confiscarea specială ca masură de siguranţă şi legea contravenţională care conţine şi ea o serie de prevederi privind confiscarea (de exemplu art. 24 si 25, art. 41 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor). Dacă există deja aceste prevederi care prevăd posibilitatea confiscării, de ce nu ar putea exista o astfel de dispoziţie şi în legislaţia rutieră?

Problema reală cu care ne confruntăm nu este posibilitatea de a confisca bunurile acestea, pentru că, aşa cum am arătat, ea există deja, ci mai degrabă posibilitatea de a valorifica bunurile de acest tip chiar şi în absenţa unei sentinţe penale. Practic, dacă nu există o sentinţă, persoana respectivă beneficiază de prezumţia de vinovăţie, deci ajungem încă o data la răsturnarea sarcinii probei şi la înlăturarea prezumţiei constituţionale.

Cred că nu este adecvat să ne jucăm cu idea de proprietate atât de uşor, fiind important ca atunci când se adoptă legi sau se fac modificări în legi existente, vizându-se dreptul de proprietate privată, acestea să fie clare pentru a nu genera soluţii arbitrare în practică.

Va fi interesant de urmărit ce soluţie va adopta legiutorul român în acest context pentru a se adapta realităţii sociale din România şi din Europa şi pentru a crea un text de lege previzibil, care să nu aducă atingere garanţiilor constituţionale.

Îi mulţumesc frumos domnişoarei Silvana Zecheru, studentă la drept, pentru documentarea acestui subiect.