Aici se potriveşte expresia „bombă politică“, reacţiile fiind pe măsură: delir de fericire la adversari, tristeţe până la depresie la cei solidari cu Klaus Iohannis. Facem parte din categoria celor din urmă. Între timp, am ascultat diverse voci, prinse în eternul „pro“-„contra“, dar încă nu am ajuns la o concluzie. Aşadar, am rămas în echivocul lui „poate“: poate că este aşa, poate că este altcumva, cine ştie cum! Oricare veste, care ne ia prin surprindere, ascunde în spatele ei - în culise - o poveste. Ştim care este vestea, nu ştim care ar putea fi povestea.

Despre Politică s-a spus că este „arta compromisului“. Oricare ar fi subtextul ei tainic, decizia de revocare este un compromis, dată fiind tenacitatea cu care Klaus Iohannis a susţinut-o pe Şefa DNA. Încă de la Machiavelli, s-a făcut distincţia relativ clară dintre „compromisul admisibil“ şi „compromisul inadmisibil“ În „Principele“ - carte admirată şi de Lucian Blaga - marele florentin stabileşte trei condiţii care legitimează un compromis: 1) Scopul pentru care el este făcut reprezintă o „cauză“ nobilă şi absolut necesară, cum ar fi, spre exemplu, apărarea patriei; 2) Nu există şi alte mijloace eficiente prin care să fie realizat acel scop legitim; 3) Suntem îndreptăţiţi să folosim împotriva adversarilor noştri, mijloacele pe care ei le folosesc împotriva noastră: mint ei, minţim şi noi, ucid ei, ucidem şi noi etc. Plecând de la această teorie, iezuiţii au ajuns la faimosul enunţ „Scopul scuză mijloacele“, ca şi la epitetul evident negativ „machiavelic“. Ei au interpretat în chip iezuit prima condiţie. În „Principele“, este vorba de scopul care reprezintă o „cauză“ nobilă şi necesară, nu despre oricare scop, întrucât există şi scopuri nelegitime, chiar diabolice. Între acestea, îmbogăţirea peste noapte şi neruşinată a „băieţilor deştepţi“, sau salvarea lor de la condamnarea penală, sunt numai două, evident actuale. Ele ne pot aminti de Vlad Ţepeş şi de versul lui Eminescu, unul imperativ: „Şi în două temniţi large, cu de-a sila să-i aduni / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni“

Revenind la situaţia actuală, scopul fundamental al Preşedintelui este democratizarea progresivă a României, ca şi lupta împotriva corupţiei, ca o componentă de bază a democratizării. Câştigând Puterea, cu un Program politic utopic şi totodată diabolic, adică de promisiuni seducătoare, însă deşarte, Liviu Dragnea s-a instalat în vârful piramidei Puterii. Prima lui grijă a fost modificarea Legislaţiei, a celor două Coduri penale, asfel încât să scape de condamnare, el şi „ai lui“ Duşmanul lui principal şi chiar personal devine Laura Codruţa Kovesi, Şefa DNA, şi, prin alianţă, Preşedintele Klaus Iohannis. Ce s-a întâmplat mai departe este o „făcătură“ machiavelică în sens iezuit. Cele 20 de acuzaţii din Raportul lui Tudorel Toader sunt un model de sofistică, unele fiind bazate pe extrapolare sau pe interpolare, altele pe intrapolare (ca să vorbesc şi eu în limbajul hiper-hermetic al „acuzatorului“).

Schimbarea poziţiei preşedintelui ţării (răzgândirea) este clară ca lumina zilei, deşi motivele ei rămân oarecum în ceaţă.

În toate aceste pseudo-argumente se are în vedere preponderent doar „litera“ legii, nu şi „spiritul“ ei. Decizia a venit de la CCR, în urma unui vot. Dată fiind importanţa majoră pe care CCR o are în apărarea Constituţiei, deci a democraţiei, normal ar fi ca votul final să fie, nu unul majoritar (cu majoritatea simplă de 1), ci unul unanim, ca în cazul unor instituţii europene sau mondiale, de maximă răspundere (juridică) şi responsabilitate (morală). Ecuaţia votului majoritar în acest caz este una problematică, încât ea ne mai poate oferi surprize din „culisele“ ei. În faţa acestei situaţii -pus între Scylla şi Caribda-, Klaus Iohannis s-a tot gândit (ca orice sas serios), apoi s-a re-gândit (ca tot românul), şi, în cele din urmă, s-a răzgândit, în pofida tuturor aşteptărilor, sau a majorităţii lor. În această răzgândire a sa, şi Klaus Iohannis a avut în vedere doar „litera“ Legii, iar în acest caz , a deciziei care a fost dată de CCR. Dar, această instituţie, menită să apere Constituţia, este ceva, iar Constituţia, cu litera şi cu spiritul ei, este altceva. Klaus Iohannis însuşi a revenit asupra acestei diferenţe dintre CCR şi Constituţie. Diferenţa este vizată şi de Laura Codruţa Kovesi - devenită „obiectul“ unei dispute, pe viaţă şi pe moarte - în ultima sa declaraţie, un fel de „cântec al lebedei“. Şi totuşi, în explicarea deciziei de a semna decizia CCR, Klaus Iohannis se referă la Constituţie, nu la CCR. Oricum, schimbarea poziţiei preşedintelui ţării (răzgândirea) este clară ca lumina zilei, deşi motivele ei rămân oarecum în ceaţă. Dar asupra acestor motive (mobiluri) vom reveni.

PS Gândirea şi regândirea unei teme-probleme sunt legitime, răzgândirea este un semn de compromis. Urmează să vedem mai concret, în partea a doua, dacă acest compromis este unul admisibil sau nu.