Complexul Messia la apogeu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Statisticile şi sociologii spun că, aproape fără excepţie, învingătorul ia totul. Iar prima pe lista trofeelor e încrederea. De fiecare dată când se alege un preşedinte, popularitatea lui explodează. Brusc, de parcă atunci li s-ar fi deschis ochii, oamenii simt şi spun că dintotdeauna l-au iubit, l-au apreciat, l-au visat pe noul preşedinte.

Valul de încredere e urmat de fermecare, îndrăgostire, dragoste pătimaşă şi gelozie. Bine că nu durează mult. Cam un an, doi. Dar aceasta e perioada cea fastă, în care alesul poate arăta în voie ce vrea şi ce poate. Masivul sprijin popular necondiţionat acţionează ca buldozer şi parapet. Fanaticii îşi bombează pieptul pentru a-l apăra, ideologii şi juriştii găsesc nesfârşite chichiţe care îl exonerează de orice răspundere sau şovăială, media îl prezintă în culori trandafirii, astfel că până şi un om normal îşi poate pierde minţile. Numai acum poate el să dea cu bâta în baltă, sau să împingă societatea înainte. Poate aproape orice. Numai să vrea. Instituţiile îl urmează, hipnotizate. Nu e nimic concret, e ceva impalpabil în aer, o iluzie colectivă.

Noul preşedinte a avut deja dovada. Fără niciun drept uzurpat, fără nicio ingerinţă, Parlamentul s-a auto-executat, de parcă la porţile sale s-ar fi aflat crucişătorul Aurora, cu tunurile încărcate. Mai rău, PSD îşi pune problema să iasă de la guvernare, ca să-şi spele păcatele. A mai auzit cineva de o astfel de criză, în plină majoritate? Eu, nu. Care să fie cauza? Remuşcări, conştiinţă, fleacuri? Ei, aş! E o presiune simbolică. Te pomeneşti că vom avea şi buget! Ar fi de mirare, pentru că sunt convins că ăsta e momentul în care vom constata, cu tristeţe, că trebuie să căscăm din nou buzunarele. Şi mă mai tem că multe din promisiunile din toamnă nu vor apuca primăvara.

Tot între timp, şi tot simbolic, tot din senin, fără să îi împungă nimeni de la spate, de parcă ar fi fost descătuşate de o mână nevăzută, DNA şi Procuratura îndeplinesc cincinalul în patru ani şi jumătate. „Victimele“, şi ele, îşi pun capul pe butuc fără să trezească nici cea mai mică milă. Unde-s avocaţii diavolului? Pomădaţi, transpiraţi, vituperează împotriva ciocoilor şi exploatatorilor. Aproape a dispărut prezumţia de nevinovăţie. Dacă până şi PNL le cere membrilor săi cu probleme în Justiţie să facă un pas înapoi, e clar, sfârşitul lumii e aproape. Se scriu denunţuri într-o veselie, se arestază pe capete. În fundul celulei, Voiculescu tresare de invidie auzind cum şi-au împărţit alţii banii statului, zeci şi sute de milioane, mult mai simplu, dintr-o simplă iscălitură. Onorariile veroase şi peşcheşurile cu multe zerouri în coadă ies la lumină de sub oborocul ultimilor ani.

Aşa se naşte, peste noapte, mitul omului providenţial. Salvatorul! Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva! România a avut, în ultimul sfert de secol, numai oameni providenţiali, veniţi pe valul popularităţii, şi care, mai târziu, au dat cu mucii în fasole. Ciclul acesta, naştere, moarte şi renaştere a speranţei, trebuie să înceteze. Nu de oameni providenţiali ducem lipsă, ci de oameni normali, calmi, dubitativi. Ducem lipsă de instituţii independente politic. Ducem lipsă de proiecte naţionale pe termen lung. Ducem lipsa unei naţiuni coerente şi a unei voinţe naţionale în care să ne regăsim măcar cu un vis. Tare aş vrea ca noul preşdinte să fie deschizător de pârtie… Na, că m-am molipsit şi eu!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite