Dacă urmăm firul logicii colonialiste a lui Viktor Orban potrivit căreia Transilvania este şi a Ungariei pentru că îi aparţinea cândva prin rapt, aşadar nu contează prin ce mijloace, atunci India este şi a Marii Britanii, în ciuda independenţei câştigate, Africa este şi a puterilor europene care au avut acolo colonii, SUA este şi a Marii Britanii, evident, din acelaşi motiv. Istoria lumii se răstoarnă, iar colonialiştii ar trebui să emită pretenţii directe asupra teritoriilor ocupate anterior, potrivit viziunii lui Orban, altfel foarte critic la adresa marilor puteri. Dar logica sa este bazată pe aceeeaşi premiză expansionistă precum a marilor puteri coloniale de altădată. Nu degeaba regretă Orban Trianonul. Mentalul lui a rămas ancorat în perioada colonială, iar trecerea la etapa următoare a istoriei, cea a statelor naţionale şi a luptei pentru independenţă, nu a fost asimilată. Ducând ideea lui Orban la absurd, părţi din România ar trebui să fie ale Turciei (provinciile istorice care au plătit tribut Imperiului Otoman), ale Rusiei şi, de ce nu, ale Imperiului Roman. Numai că, dacă aceptăm viziunea colonialistă a lui Orban, şi Ungaria ar trebui să fie a Turciei precum şi a Austriei, simultan.

Politicienii maghiari ar trebui să depăşească logica hunilor şi să intre în lumea civilizată, respectând ţările altora şi regulamentele internaţionale. În acest sens ar fi nevoie să facă un minim efort să înţeleagă concepte ale lumii civilizate precum graniţe, stat naţional, legi şi respectul suveranităţii unui stat străin. Cerem prea mult de la ei?

Orban se bazează în difuzarea revizionismului său pe repetiţia aceloraşi inepţii până ce ele vor deveni acceptabile, pe motiv că le-am mai auzit şi nu ne mai şochează. Dacă în anii ’90 un premier ungar ar fi spus că Transilvania este şi grădina Ungariei, consecinţele ar fi fost devastatoare în domeniul relaţiilor româno-ungare. Acum, aceste afirmaţii au devenit obişnuite, dar oricât ar părea ele de neimportante, nu rămân fără urmări. Cu o zi înainte de difuzarea interviului din România, Orban propunea la Budapesta, în cadrul unei întâlniri cu Kelemen Hunor, îmbunătăţirea relaţiilor româno-ungare şi descurajarea atitudinilor contrare politicii maghiare, inclusiv a legilor mele anti-extremism. Declaraţiile de bune intenţii sunt însă contrazise flagrant de politica efectivă dusă de Budapesta, motiv pentru care nu mai păcălesc pe nimeni. Este adevărat că sentimentele de aversiune faţă de politica Budapestei în România şi faţă de politicienii maghiari din România sunt în creştere, dar la ce să ne aşteptăm dacă oficialii maghiari trăiesc în nostalgia colonialismului şi fac o politică de stat din restaurarea lui?

Am mai asistat la o fractură logică a lui Orban în interviul de ieri. Îl deranjează ”gălăgia” politicienilor români cu privire la problema maghiară. De ce nu îl deranjează şi zgomotul revizionist al Budapestei, care e susţinut, mai rău, de acţiuni concrete? Atâta timp cât Ungaria nu va renunţa la lupta pentru desfiinţarea Trianonului şi nu va evolua spre timpul prezent, trecând peste nostalgia colonialismului, România nu va avea un vecin bun la vest, ci un pizmaş care va pândi mereu momentul în care să fure din grădina noastră pe motiv că e şi grădina lui. De ce? Pentru că Ungaria nu a auzit de garduri, lucru care este explicabil la un popor migrator care se mişca din loc în loc în scopul jefuirii altora. Aşa încât este de datoria noastră să ridicăm un gard în faţa Budapestei ca politicienii maghiari să înţeleagă că grădina României este proprietatea privată a poporului român şi că nu ai voie să sari pârleazul când ai tu chef şi să iei ce îţi convine aşa cum făceau barbarii fără ţară şi fără Dumnezeu din primul mileniu. Politicienii maghiari ar trebui să depăşească logica hunilor şi să intre în lumea civilizată, respectând ţările altora şi regulamentele internaţionale. În acest sens ar fi nevoie să facă un minim efort să înţeleagă concepte ale lumii civilizate precum graniţe, stat naţional, legi şi respectul suveranităţii unui stat străin. Cerem prea mult de la ei?