Colectiv şi guvernarea ca stare de excepţie

Colectiv este cea mai mare tragedie din perioada postcomunistă, depăşind, prin numărul victimelor, tragedia accidentului aviatic de la Baloteşti. Spre deosebire de accidente similare, din România sau din alte ţări, Colectiv a avut însă consecinţe politice şi sociale semnificative.

Cum se explică impactul politic foarte puternic al unui eveniment non-politic?

Evenimentul a fost intens mediatizat de la început, fapt care a generat şi a amplificat emoţia în rândul oamenilor, ca şi sentimentul general de insecuritate. El a cunoscut imediat un cadraj special din partea mass-media, dar şi pe reţelele sociale online. Colectiv nu a fost interpretat cu prioritate ca un accident cu impact limitat, ci ca o consecinţă inevitabilă a corupţiei sistemului.

Empatia şi solidaritatea cu victimele – exprimate inclusiv prin donări de sânge - au fost foarte repede orientate împotriva sistemului. Planul roşu de intervenţie, instituit de Ministerul de Interne, şi cele trei zile de doliu naţional, decretate de Guvern, nu au putut reglementa sau defini situaţia ca atare. În realitate, a fost generată o stare de excepţie, iar oamenii au ieşit în stradă împotriva autorităţii.

O anumită nervozitate a populaţiei faţă de Guvern exista dinaintea accidentului şi avea drept cauză refuzul Ministrului de Interne, Gabriel Oprea, de a demisiona, după scandalul izbucnit ca urmare a morţii unui tânăr poliţist în timp ce se afla în coloana oficială a ministrului. Refuzul primarului Sectorului 4, Cristian Popescu-Piedone, de a demisiona imediat după accident a sporit nervozitatea oamenilor.  

Preşedintele Iohannis a urmat cadrajul mass-media, intervenind imediat pentru a-şi declara compasiunea faţă de victime şi a cere răspicat autorităţii guvernamentale să rezolve problemele şi să-şi asume răspunderea. Spre deosebire de Guvern, Iohannis a definit corect starea de fapt ca stare de excepţie şi a acţionat în mod eficient.

Demisia rapidă a Guvernului Ponta a condus la scăderea intensităţii protestelor în stradă într-un moment în care strada nu generase lideri şi platforme program. În această situaţie, Preşedintele Iohannis şi-a putut impune rolul de lider al stării de excepţie. În plus, Iohannis a definit strada ca societate civilă (şi nu ca gloată radicalizată împotriva puterii) şi astfel a reuşit să deturneze sau să definească cu de la sine putere voinţa străzii, obligând-o să susţină, în mare parte, propriile obiective politice.

Această deturnare este echivalentă cu instaurarea unui regim prezidenţial. Desemnarea şi apoi învestirea unui guvern de tehnocraţi semnifică perpetuarea stării de excepţie, care devine astfel un mod de a guverna.

Iohannis este cel care a dinamitat acordul tacit dintre partidele politice pentru menţinerea statu quoului. Perpetuarea guvernării Ponta, după alegerile prezidenţiale din anul 2014, periclita deja propriul proiect politic. Cum moţiunea de cenzură a PNL eşuase, Guvernul Ponta nu mai putea fi demis decât printr-o acţiune extraordinară, eventual extra-politică. Colectiv a corespuns întocmai acestei nevoi.

Iohannis este beneficiarul politic al rupturii USL, care presupunea consacrarea unui acord între două partide mari, şi al protestelor din 2013, care solicita folosirea autorităţii Guvernului în interes naţional. Responsabilul direct al ambelor evenimente este, după părerea mea, Victor Ponta.

În perioada următoare, partidele vor lupta pentru a-şi recâştiga legitimitatea pierdută. Ele trebuie să lupte împotriva stării de excepţie şi a guvernării ca stare de excepţie, fie asocindu-se cu Iohannis, fie luptând împotriva lui.

Oamenii care au ieşit în stradă, în 2013, şi care, în cea mai mare parte, l-au votat pe Klaus Iohannis, care, în plus, au generat schimbarea Guvernului Ponta, vor aştepta de la Iohannis să gestioneze cu succes situaţia pe care şi-a asumat-o.