Urmărindu-l, nu vom avea parte de nici cea mai mică dezvăluire senzaţională, nu ne vor fi arătaţi cu degetul vinovaţii direcţi, primari, cei pe care îi ştim deja sau cei ascunşi în continuare, bine-mersi, fiindcă sunt potenţi financiar ori cum nu se poate mai bine şi mai „strategic“ plasaţi politic.

Filmul are un scurt intro care ne reaminteşte în câteva cuvinte evenimentele catastrofale consumate la sfârşitul lunii octombrie 2015 - incendiul, minciuna patentată ridicată la rang de politică de stat de guvernarea social-democrată, ticăloşia premierului Victor Viorel Ponta şi a lui Nicolae Bănicioiu, la vremea aceea ministru al Sănătăţii, protestele care i-au trimis pe ei şi partidul lor acasă.

Colectiv este numai în mică parte un film despre cumplita tragedie, despre victimele ei, despre morţi şi mutilaţi, despre familiile îndurerate. Care continuă şi azi să îşi caute cine mai ştie pe unde dreptatea. Care nu pot decât să plângă după cei ce i-au pierdut şi să îi pomenească. Familii invadate de amintiri dureroase şi de revolta cvasi-neputincioasă faţă de bătaia de joc care a urmat după. A plouat cu asigurări că sistemul medical românesc ar fi în stare să le asigure oamenilor aflaţi în suferinţă cele mai bune îngrijiri, totul la standarde internaţionale, asigurări care s-au dovedit înşiruiri de minciuni gogonate. Plătite de oameni care au murit cu zile. Morţi, crime în lege care nu au fost decontate aşa cum s-ar fi cuvenit nici de Ponta, nici de Bănicioiu, doi indivizi care azi dau iarăşi din coate doar-doar vor prinde vreo ciozvârtă la masa deciziei şi a puterii, nici de PSD. Care, din contră, la nici un an după aceea a revenit în mare glorie, prin vot democratic, la guvernare.

Colectiv mi se pare înainte de toate filmul neputinţei noastre. Documentarul indiferenţei, al uitării, al amneziei ridicate la rang de legi de supravieţuire. Merge şi aşa! ne spunem foarte adesea, deşi suntem conştienţi că nu mai merge şi într-o zi o să ni se înfunde. Ne mai întrebăm laş de ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare. O zicere ce pare să funcţioneze ca lozincă în care se concentrează esenţa indiferenţei naţionale.

La scurtă vreme după tragedia de la finele lui octombrie 2015, avea să se declanşeze scandalul Hexifarma. Cel despre care a scris zeci de articole Gazeta Sporturilor, condusă de Cătălin Tolontan. Or, ce fel de ţară este aceea în care despre un atentat major la sănătatea populaţiei, aşa cum a fost cel al dezinfectantelor diluate, scrie în principal dacă nu cumva în exclusivitate un ziar de sport în vreme ce marile posturi de televiziune sau aşa-zisele ziare premium nu fac decât să îi citeze anchetele şi dezvăluirile? Cum îşi exercită în România misiunea presa care continuă să pretindă că ar fi a patra putere în Stat?

Înlocuitorul lui Bănicioiu la Ministerul Sănătăţii, doctorul şi profesorul universitar Patriciu Achimaş Cadariu, component al guvernului de tehnocraţi condus de dl. Dacian Cioloş, apare de câteva ori în filmul lui Alexander Nanau. Aşa cum a fost surprins în timpul conferinţelor de presă din zilele în care scandalul Hexifarma era la apogeu. Speriat, timid, timorat, evident nedornic să spună adevărul despre un lucru pe care nu am nici o îndoială că ştia multe din activitatea lui curentă de doctor şi manager. E vorba despre dezastrul sistemului medical din România. Despre managementul de tip mafiot exercitat în marile spitale ale ţării de aşa-zişi profesori doctori cu mari interese financiare şi încatenări politice. Or, acest dezastru şi relaţiile mafiote din spitalele de stat ale României reprezintă adevărata temă a filmului Colectiv. A rămas ca atare. O dovedeşte în aceste zile cazul pesedistei şi coruptei Sorina Pintea, atinsă de şpagomanie.

Doctorul Achimaş-Cadariu a preferat, la un moment dat, să dea bir cu fugiţii. Locul lui a fost luat de până atunci oengistul Vlad Voiculescu. Care gardat de o echipă de tineri (Vlad Mixich, Laurenţiu Diaconu-Colentineanu, dar şi alţii) a deranjat sistemul, a început să-i dibuie racilele, complicităţile, mecanismele criminale. Vlad Voiculescu a declanşat o operaţiune de asanare. Acesta este motivul pentru care, la mai bine de trei ani de când nu mai e ministru, Vlad este urât de moarte de mafiile directoriale, de Beuranii care joacă tontoroiul prin spitale, Beurani pe care îi plâng şi îi apără posturi de televiziune, ziare şi, cum altfel, PSD-ul şi care acum se mobilizează cu scopul de a pune stavilă oricărei tentative de reformă. De încălcare a teritoriile asupra cărora ei şi putreziciunea politică au drept de viaţă şi de moarte.

Votul dezastruos de la finele anului 2016 a readus totul în cadrele lui „normale“. Au avut grijă de asta Dragnea, Dăncilă, Bodog, Pintea, Firea. Gureşă, procesomana primăriţă generală a Capitalei apare în filmul lui Alexander Nanau. În toată splendoarea ridicolului fiinţei sale. Aşa cum mai apar Narcis Hogea, Cătălin Tolontan. Mirela Neag, Tedy Ursuleanu, Răzvan Luţac, Camelia Roiu (doctoriţa care a dat publicităţii filmul cu corpurile răniţilor, corpuri pe care evoluau în voie viermi), Mariana Oprea, Vlad Voiculescu. Aflaţi de o parte sau de alta a baricadei.

În ultimele secvenţe ale filmului îl vedem pe Vlad Voiculescu zâmbind trist şi meditând amarnic după ce s-a aflat rezultatul alegerilor din decembrie 2016. Mai vedem şi câteva imagini de la o pomenire. Mai vedem şi lacrimi.

Tot atâtea simboluri ale neputinţei noastre.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro