Nimeni nu mai discută altceva decât altceva decât prezidenţialele. Nimic mai normal. Încă din 1990, pasiunea cetăţenilor a dat de fiecare dată în clocot. Îşi mai aminteşte cineva jalea lui '92 şi triumful lui '96? Apoi, iar şi iar, disperarea noului mileniu şi explozia din 2004? De fiecare dată, lumea a început şi s-a sfârşit, fără să se termine de tot. Ţin minte, însă, bucuria fabuloasă a străzilor când PSD a fost înfrânt, necompensată niciodată de un entuziasm asemănător când lucrurile au stat taman invers. Deh, chestie de temperament partinic. Aşa că nici alegerile de anul acesta nu aveau cum să facă excepţie.

La o privire rapidă, dreapta a câştigat mai mult decât ar fi fost de aşteptat, aproape 50%. Marea ei durere vine din faptul că aici, la mantinelă, jucătorii şi-au dat la gioale, iar principalul adversar a fost capra vecinului. Populaţia a sancţionat această înghionteală stând acasă sau alegând partida adversă. Alte explicaţii sunt pierdere de vreme. Al doilea lucru – teribil, după părerea mea – e limbajul, modul de comunicare al dreptei, precum şi ideologia manifestă, care au provocat cea marea pierdere. Aici s-a văzut că modul de exprimare promovat de-a lungul anilor de preşedinte a ajuns într-o fundătură. Principiul e patentat de Gigi Becali: „Zdreanţă care eşti zdreanţă!“. N-am mai văzut niciodată, cred, ura ridicată la rang de religie politică. Practic, cumătrul Stalin s-a insinuat în spaţiul democratic românesc şi a decretat: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!“. Pe rând, cei care nu erau de acord cu anumite teze sau principii au fost decretaţi pontişti, putinişti, comunişti, asistaţi, proşti, analfabeţi. Cine crede că aşa se face campanie îşi merită soarta. Încercând să linguşască nucleul dur, care, oricum, nu mai trebuie convins (că nici cu bomba atomică nu-l tulburi) propagandiştii şi ideologii au pus pe goană electoratul mediu. Statisticile spun că cei mai jigniţi au fost taman cetăţenii cu studii medii şi superioare. Adică populaţia tânără şi activă.

Acum să vedem ce se întâmplă la stânga. Ponta îşi securizează frontierele, culege, ciup, ciup, partide şi candidaţi care îşi aduc prinosul de voturi. Tăriceanu va fi prim ministru până în martie, când bugetul nu se va mai putea susţine. Sau nu va fi. Pentru 5,5%, merită. CV Tudor, în mare foame de bani şi pastile, îşi depune, şi el, ofranda. Şi tot aşa. Mai mult, Ponta dă cu pomeni în dreapta şi-n stînga. S-ar părea că partida e jucată. La dreapta, continuă haosul palavragiu. Un ideolog de frunte are pretenţia ca Iohannis să vină în genunchi la favoritul său. Altul preia argumentele stângii şi îl calcă-n picioare. E clar, neamţul nu le are cu politica. Ce-i în guşă şi-n căpuşă. Poate că asta îl va pierde. Habar n-am. Nu cred în minuni. Dar cred, fără ezitare, că omul ăsta e normal şi se încăpăţânează, ca un catâr, să rămână normal. Singura lui salvare va veni, dacă va veni, numai de la cetăţeni.

Acum e acum. Situaţia e albastră. Tradiţia spune că, în turul doi, ies mai puţini votanţi. Lui Iohannis îi trebuie un surplus de un milion de electori dedicaţi. Asta presupune o mobilizare fără precedent a societăţii civile. Problema, însă, tot aici e. Pentru că Gigi Becali veghează în ceruri: „Prostule care eşti prost, cu mine să votezi!“ Inteligenţa n-a omorât pe nimeni şi numai ea poate înfrânge un mecanism pus la punct până la ultimul şurub.