Coabitarea dintre substantiv şi adjectiv

La fel  ca la „ospăţul lui Balthazar” din Noul Babilon, când mâna Divinităţii scrisese implacabilele cuvinte care au însemnat începutul sfârşitului, tălmăcite de proorocul Daniel, în spaţiul media românesc,  Raportul Comisiei Europene a fost întors pe toate părţile, în speranţa că i se va da interpretarea corectă.

Cum era şi normal, ambele tabere, Guvernul şi Preşedinţia, prin toate mijloacele, au încercat să-şi spună părerea despre Europa. Pe mine, în ciuda numeroaselor etichete care mi-au fost puse din spaţiul virtual, nu mă surprinde acest spectacol, în care nu ţin partea nimănui.

„Bun” şi „Rău” sunt două adjective care se ataşează de secole, respectând normele gramaticii celor două substantive: „Opoziţie”  şi „Putere”. Dintotdeauna, încă de pe vremea domnitorilor,  „independenţa” era în permanentă întrecere cu „suzeranitatea” unei puteri vecine. Rând pe rând, domnitorii români au pendulat între unguri, poloni şi turci. Când primii n-au mai contat, locul lor a fost luat de austrieci şi ruşi.

Soarta politicii româneşti s-a desfăşurat după scenariul menţinerii suzeranităţii otomane, dar şi al cultivării unui dialog cu Viena sau Sankt Petersburgul. Până la venirea fanarioţilor, când conceptul de politică externă românească a intrat în conservare, unii boieri ţineau cu domnitorul, iar alţii mergeau cu „pâra la Înalta Poartă”, sperând ca sultanul să pună pe unul dintre ei. După ce avea loc schimbarea, cei învinşi aşteptau ca timpul să le readucă „firmanul” mult visat, promiţând că spre Stambul va curge aur cu repeziciunea nisipului din clepsidră.

A venit şi secolul XIX, când ideile revoluţionare ale Apusului păruseră a găsi rod şi în Bizanţul nostru de după Bizanţ. Ne place, desigur, expresia istoricului Nicolae Iorga, dar nu privim dincolo  de ea, adică odată cu moştenirea acestui Imperiu am moştenit şi metehnele acestuia: cuţite ascunse în lungile mâneci ale caftanelor, otrava, intrigile, blagolsovenia Bisericii subordonate statului, dar devenită „stat în stat”. Totuşi, gloria Bizanţului a fost „preluată” de Rusia, în timp ce austriecii se revendicau din Imperiul Roman de Apus, iar noi, ca de obicei pe la mijloc.

De la „suzeranitate”, am trecut la „protectorat”, apoi la „garanţia colectivă” a puterilor Europei, până la 1877, când am reuşit să fim independenţi, adică să putem decide noi pentru noi. De atunci şi până azi, am încercat să ne găsim locul în Europa, care ea însăşi era într-o continuă transformare. Când cu unii, când cu alţii, România a trecut prin democraţie, războaie mondiale, comunism ajungând să fie în Uniunea Europeană.   

Românii nu au fost capabili să imagineze proiecte pe un termen mai mare de cincizeci de ani. O jumătate de veac a trecut de la Pacea de la Kuciuk Kainardji din 1774, când a fost eliminat monopolul economic otoman şi până la Revoluţia din 1821, aceeaşi perioadă s-a scurs până la Independenţă, cam încă cincizeci de ani de la Independenţă la Marea Unire, încă cinci decenii de la Marea Unire la imaginea de „copil teribil” al Estului în anii 70. Ne găsim acum în cei cincizeci de ani care se vor scurge la încheierea  faimoasei agende „Orizont 2020”.

Problema României este, aşadar, una profundă. Clasa ei politică a făcut front comun pentru scopul final, uitând temporar de „micile pasiuni”, care se reaprind odată ce pericolul a trecut.

Un alt aspect prezent în retorica mediatică este acela al modelelor culturale. Şi aici, ca în politică diversitatea a fost la ea acasă. De la anteriele bizantine, de la şerbetul şi cafeaua turcească s-a trecut la costumul franţuzesc, tenisul englezesc, berea germană, arhitectura în stil italian, vodca rusească, la moneda europeană în tim ce poporul a rămas cu hora tradiţională „un pas înainte şi doi înapoi”. Orice epocă şi-a avut mijloacele ei de informare. Fiecare s-a exprimat cum a dorit, aşa că avalanşa mediatică de circ şi calomnii nu poate să afecteze fundamentul cultural autohton.

Ce mă întristează este eterna coabitare dintre substantive şi adjective: „Opoziţia” e întotdeauna „bună” iar „Puterea” este „rea”, chiar dacă oamenii care compun cele două noţiuni se schimbă între ei. Deşi acum există Uniunea Europeană, care, de bine de rău are nişte mecanisme care îşi fac treaba, nu numai că mergem cu „pâra” la Bruxelles şi Strasbourg, dar o şi criticăm cum făceam pe vremuri cu Înalta Poartă de la Ţarigrad. Suntem în Opoziţie ne plângem că Europa, acoperă abuzurile Puterii, când  venim, cei plecaţi ţipă ca din gură de şarpe că nou veniţii fac şi ei abuzuri, iar Puterea redevine brusc naţionalistă strigând că Europa e orbită de cei supăraţi că au pierdut comanda.

Fraţilor, Europa e o doamnă cu o experienţă atât de mare, care a văzut şi cum numără Roberta Anastase şi cum se răţoieşte buimac de somn Crin Antonescu, a văzut şi matrapazlâcurile lui Blejnar şi plagiatul lui Ponta, a văzut şi cum se ridică autostrăzi imaginare, parcuri în bălţi, terenuri de fotbal în pantă sau caloriferul lui Marga.

Şi credeţi-mă, nu vreau să diminuez rolul presei, dar le-a văzut pe viu, deoarece cohorta de funcţionari plătiţi cu salarii „nesimţite” cum ne învăţa deunăzi domnul Bogdan Chireac, nu a dat copy paste din scrisorile lui Băsescu, ocolind site-ul Antenei 3. Ea plăteşte români, funcţionari în imensul furnicar de la Bruxelles şi Strasbourg, care informează asupra tuturor lucrurilor.

Aşa a făcut orice imperiu care se respectă în istorie. A creat o elită politică sau militară din rândul tuturor popoarelor cucerite. Aşa au făcut romanii cu administraţia formată din cavaleri-soldaţi, aşa au făcut turcii, cu trupele de ieniceri, aşa au făcut habsburgii, francezii, britanicii, să nu mai vorbim de ruşi şi de americani.  Aşa face şi Europa. Europa ştie mai mult decât am vrea noi să ştie. 

Înainte de 1958, când sovieticii şi-au chemat trupele acasă din România, Nicolae Ceauşescu, vice ministru la Agricultură le-ar fi spus tovarăşilor ruşi care criticau slaba producţie la fermele de pui că degeaba îşi plătesc consilierii sovietici prezenţi peste tot în România, ar fi mai bine să facă economii şi să-i întrebe pe ei, pe români.

Nu idealizez administraţia lor, la care, contribuim şi noi, ca stat membru. Dar nu e Europa de vină că nu suntem noi în stare să atragem fonduri şi că plătim mai mult decât putem lua. Au şi ei corupţii lor, dar faţă de alte imperii care au cucerit, ocupat şi jecmănit, Europa ne-a lăsat pe fiecare să luăm cât putem duce. A creat mecanismele cooperării şi verificării, a garantat libertatea de expresie şi libera circulaţie. A tras de urechi orice ţară când a greşit. Aşa imperfectă cum o văd toţi politicienii, când schimbă tabăra, Europa ne-a deschis o uşă. Chiar dacă uneori are accente demne de o dictatură, neputând să treacă peste metehnele trecutului, Europa are un singur duşman: pe noi europenii.