CNSAS ― o pisică ignorată de şoareci

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ofiţeri, informatori, colaboratori, angajamente, nume de cod, dosare ş.a.m.d. Da! Şi? Totul e în cheie clasică românească: pisici fugărite de şoareci, curse anunţate, caşcaval, forme fără conţinut, cauze fără efect, fapte fără consecinţe, vorbe, vorbe, vorbe…

Până la urmă, atâta vreme cât nu există o lege a lustraţiei, atâta vreme cât celor dezvăluiţi/dovediţi ca fiind colaboratori/informatori ai Securităţii nu li se întâmplă absolut nimic, ba, mai mult de atât, sunt stipendiaţi, indemnizaţi, decoraţi, ridicaţi în funcţii, premiaţi, făcuţi "speciali", instauraţi ca modele, unşi ca eroi etc., atâta vreme cât românii nu sunt indignaţi de toate astea, fiind imuni, dosarele CNSAS, din punctul meu de vedere, nu înseamnă absolut nimic. Dacă ele sunt totuşi importante, sunt importante pentru victime, sporindu-le "cultura generală" despre propria lor soartă, nimic mai mult ― iar în multe cazuri, victima va tăcea, dacă e (încă) în relaţii de amiciţie cu "călăul" despre care tocmai a aflat, cu condiţia ca acesta să aibă o funcţie, să fie puternic, influent, "nepurtându-i pică", "înţelegându-l" ("deh!, aşa erau vremurile, ce să-i faci!"), luându-i chiar şi apărarea, la o adică, în faţa altor victime, "lăsând loc de bună ziua", fiindcă, vorba românului, "nu se ştie când vei avea nevoie de el" -- iar românul, în genere, are nevoie tot timpul; aranjamentele, sforile, cumetria, servilismul, milogeala, şpaga şi toate celelalte îi sunt şi vocaţii şi virtuţi.

Când vom avea curajul să recunoaştem adevărul şi să ne asumăm realitatea, atunci poate că vom avea şansa unei renaşteri, ce-ar putea îndrepta, cât de cât, viitorul, fie şi numai prin ieşirea noastră din închipuiri aseptice, şabloane himerice şi utopii betege. Altminteri, o vom ţine langa, până la sfârşitul lumii, cu mândria şi genialitatea românului, cu măreţia şi curajul său, cu cinstea şi mărinimia sa, cu invidia străinilor îndreptată asupra sa ş.a.m.d. ― când nimic din toate acestea nu e adevărat, iar realitatea istorică o demonstrează cu asupra de măsură. De asta suntem mereu aceiaşi: batem pasul pe loc, şi chiar şi-aşa pierdem adesea cadenţa, aşteptând mai degrabă "trecutul" decât viitorul.