Claie peste grămadă şi val-vârtej

Trăim într-o ţară cu regim democratic, dar o ţară aflată în tranziţie. În primele zile ale anului 1990, Silviu Brucan prevestea sau prorocea că această tranziţie va dura cam 20 de ani. Cel puţin pe mine, această durată m-a uimit prin lungimea ei. Dar, nimeni nu-i profet în ţara lui, încât şi politicianul politolog s-a înşelat.

Azi, după 28 de ani, democraţia noastră cea „originală“ se află mai departe într-o stare de  tranziţie şi nu se întrevede cât timp va mai dura ea.

Oricare regim democratic este pândit de două mari pericole: dictatura şi anarhia. Cum răsturnarea din 1989 a însemnat răsturnarea dictaturii, primul pericol care a intrat în jocul istoriei a fost anarhia. Aproape tot ce s-a clădit într-o jumătate de secol a fost distrus şi/sau vândut. În schimb, s-au conservat oamenii, o anumită categorie de oameni, incluzând trei segmente: 1) S-a petrecut o schimbare la faţă (faţadă) a elitei comuniste, încât apărătorii fervenţi ai democraţiei socialiste au devenit promotorii, chiar în stil feroce, ai proprietăţii private, mai ales a celei proprii, personale. Exemplul cel mai ilustrativ este aici D. Voiculescu. 2) Apoi, lângă aceştia, au intrat în joc „băieţii“ de la Securitate, care deţineau toate informaţiile, din toate domeniile vieţii, de la economie, prin relaţiile externe, până la „păcatele“ unora dintre contemporani, virtualii lor adversari. 3) În sfârşit, intră în joc şi categoria celor complexaţi, adică a celor care din clasa I-a până la Bacalaureat au primit note mici, fiind corigenţi sau repetenţi (Valeriu Zgonea). Chiar şi de aici se vor selecta viitorii doctoranzi sau autori de cărţi scrise după gratii (Gigi Becali). Prin contribuţia - conjugată sau separată - a celor trei categorii de „cetăţeni“ s-a desfăşurat un proces global, constant şi totuşi progresiv. Numele lui este polarizarea socială, instituită între săraci şi bogaţi. Procesul este progresiv, în sensul că bogaţii sunt tot mai puţini şi mai bogaţi ( Ion Ţiriac), iar săracii sunt tot mai mulţi şi mai săraci.

Binomul PSD-ALDE este o combinaţie artificială, de tip capro-varzist, care nu va putea rezolva niciodată şi nicicum problema fundamentală a României de azi, care este aceea a polarizării sociale între săraci şi bogaţi.

Oricare partid social-democrat, dacă este „întreg la cap“, adică la concepţie, are ca primă sarcină tocmai soluţionarea polarizării sociale. Dar, cum poate actualul PSD - condus de penalul Liviu Dragnea - să soluţioneze această problemă gravă şi fundamentală, dacă PSD formează un „binom“ cu ALDE, al lui Tăriceanu!? Păi, domnul Tăriceanu vorbeşte tot timpul, ca o moară stricată, doar despre „drepturile şi libertăţile“ persoanelor individuale. În oricare Legislaţie democratică, „drepturile şi libertăţile“ sunt însoţite complementar de „datorii sau de obligaţii şi de răspunderi“. Date fiind contextele în care fabuloasa sintagmă este folosită, trebuie să înţelegem că este vorba de „drepturile şi libertăţile“ infractorilor, respectiv ale „penalilor“, adică ale celor puşi sub urmărire penală, în curs de condamnare, sau condamnaţi. Nici nu trebuie să ne mai mire această înfrăţire cu infractorii, ei fiind „eiusdem farine“. Apoi, Călin Popescu Tăriceanu apasă tare pe cuvântul „libertate“(LIBERTATE), dar uită că în Dicţionar există şi cuvintele „libertinism“ şi chiar „libertinaj“. Ne putem aştepta ca ultimele două cuvinte să fie scoase din Dicţionar, cu argumentul că ele discriminează. Tot astfel, deci cu acelaşi argument, trebuie să scoatem din Dicţionar şi cuvintele „autist“, folosit de Viorica Dăncilă, sau „penal“, folosit de Klaus Iohannis. Binomul PSD-ALDE este, cum am mai spus în alte texte, o combinaţie artificială, de tip capro-varzist, care nu va putea rezolva niciodată şi nicicum problema fundamentală a României de azi, care este aceea a polarizării sociale între săraci şi bogaţi.

Metafora din titlu are două secvenţe intim corelate, dar distincte. Expresia „claie peste grămadă“ se referă la dezorganizare (haos), având un aspect static, iar expresia „val-vârtej“ are un aspect dinamic şi se referă la imprevizibil, la instabilitate. Dacă privim de la o distanţă mai mare, una cuprinzătoare, starea generală a României de azi, putem constata că acesteia i se potrivesc ambele expresii metaforice. Şi aceasta pentru că suntem mai departe în tranziţie, aceasta fiind pândită de cele două pericole constante, dictatura şi anarhia.

O ilustrare recentă a lui „claie peste grămadă“ este “Raportul“ lui Tudorel Toader cu privire la revocarea Procurorului Şef al DNA, Laura Codruţe Kövesi. „Raportul“ a fost prezentat (citit) mai întâi în faţa jurnaliştilor, fără întrebări şi răspunsuri. Apoi a fost citit în cadrul CSM, unde la cele 20 de „argumente“ s-au mai adăugat două (deci „cu vârf şi îndesat“). În sfârşit, vine a treia prezentare a lui, în faţa CCR, a celor 9 magistraţi cu totul superiori. De fapt, în cele 22 „articuluşuri de price“ (cum le-ar fi spus ardeleanul Gherontie Cotorea), Ministrul Justiţiei pleacă de la nişte situaţii reale, dar pe care le modifică prin diverse proceduri retorice demne de un Sofist. „Raportul“ a fost analizat şi apoi votat de CSM, din care fac parte jurişti calificaţi, inclusiv autorul lui. Doar Tudorel Toader a votat cu el însuşi, adică pentru aprobarea cererii de revocare. Aici, autorul găseşte „soluţia“ juridică: votul CSM este doar consultativ, ca şi opinia altor organizaţii juridice. Paradoxul construit de „logicianul“ Tudorel Toader este perfect: CSM este competent juridic, dar votul lui este unul consultativ, pe când Klaus Iohannis este „executiv“ (ca parte a unei entităţi „bicefale“), dar nu este competent, dânsul fiind Profesor de Fizică, nu de Drept sau de ...Metafizică. Cât priveşte aprecierile laudative la adresa DNA şi a Şefei, venite de la instituţii şi persoane din UE, urmare a şoaptelor şi şuşotelilor dragului de Liviu Dragnea, ele sunt văzute ca „amestec în treburile interne ale României“ Cât priveşte reacţiile cetăţenilor liberi din „mişcările străzii“, ele sunt văzute sub semnul lui „anti“, adică anti-democratice, anti-naţionale, anti-româneşti.

Vârful de lance al „combaterii“ este contestarea atribuţiilor Preşedintelui în decizia finală. Marele jurist şi Profesor universitar Tudorel Toader, dincolo de horbota bombastică a întregului limbaj („curat juridic“, domnule, doamnă, domnilor!) apreciază că verbul „numeşte“, care se referă la Preşedinte, are doar un aspect pozitiv şi exclude negativul „respinge“, la care recurge Klaus Iohannis. Rămâi efectiv cu gura căscată. Logic, oricare decizie este legitimă dacă trebuie să se opteze cel puţin între două alternative. Încă de la anticul Sextus Empiricus ştim că alegerea între două alternative, fie ele A-B, implică doar trei soluţii: Da pentru A (ceea ce înseamnă Nu pentru B), Nu pentru A (ceea ce înseamnă Da pentru B); Nu ştiu (ceea ce echivalează cu „suspendarea judecăţii“). Or, Klaus Iohannis a zis un categoric Nu, la cererea de revocare formulată de Tudorel Toader, deci la Nu-ul dânsului. Şi cum negarea negaţiei ne dă o afirmaţie, Laura Codruţa Kövesi poate rămâne mai departe acolo unde este şi unde îşi face datoria, dincolo de mici erori, greşeli sau scăpări, care abundă - în formele lor grave – în multe alte sectoare ale vieţii noastre. Şi despre care Eugen Barbu spunea că sunt „scăpări de geniu şi goluri de căpătâi“.

Paradoxul construit de „logicianul“ Tudorel Toader este perfect: CSM este competent juridic, dar votul lui este unul consultativ, pe când Klaus Iohannis este „executiv“ (ca parte a unei entităţi „bicefale“), dar nu este competent.

Cât priveşte expresia „val vârtej“, ea este ilustrată pe viu şi recent de către Prim-ministrul (sau ministreasa, ministriţa !?) Viorica Dăncilă. Aici se începe cu lucrarea-lucrătura în taină, dată fiind şi binecuvântarea primită de Liviu Dragnea din partea Patriarhului nostru. De câteva luni, asistăm la o dezbatere şi la o zbatere crâncenă pe tema „Protocoalelor“ secrete încheiate între SRI şi diverse instituţii juridice. Membrii binomului PSD-ALDE folosesc acest prilej ca un pretext pentru a contesta toate deciziile, inclusiv cele definitive, luate în anii anteriori. Pe această cale, cum inspirat spune Liviu Avram, „cheia“, care are o menire precisă, este înlocuită cu „şperaclul“, instrument viclean folosit mai ales de infractori, pentru a deschide orice uşă sau poartă (portiţă). În această atmosferă de „desecretizare“, Guvernul Dăncilă se trezeşte (noaptea sau ziua“?) elaborând chiar un document secret, adică un „Memorandum“. Acesta vizează mai ales relaţia României cu Israelul, deci probleme care ţin de relaţiile externe ale ţării noastre. Treimea cea Politică (Dragnea, Viorica, Meleşcanu) se deplasează într-un fel de semi-taină în ţara îndepărtată şi prietenă, fără ca Preşedintele Klaus Iohannis să ştie ceva despre „Memorandum“. Tărăşenia verbală şi retorică de legitimare a acestei deplasări (cam deplasate) este sub demnitatea oricărui demnitar. Ultima mişcare ţine de acelaşi „val-vârtej“. Ce caută Viorica Dăncilă, nu la Roma (unde poate merge ca excursionistă, însoţită de cei doi), ci chiar la Papa de la Roma!? Poate că din cele Trei Coroane („puse una peste alta“, cum zicea Eminescu), Papa Francisc îi va transfera una lui Liviu Dragnea, ca semn de unificare virtuală şi virtuoasă a Catolicismului cu Ortodoxia.