Despre două Românii distincte a scris recent pe blogurile Adevărul şi jurnalistul Daniel Gorgonaru. Însă în timp ce el pune pe seama moştenirii culturale o ruptură între Vest şi restul ţării, eu găsesc că mai degrabă marele clivaj este între contribuabilii plătitori de taxe şi impozite şi cei care trăiesc de pe seama acestora.

Structura socială a României aduce din ce în ce mai mult cu una a unui regat feudal decât cu a unei ţări europene moderne, membră a Uniunii Europene. Pentru câteva caste privilegiate, statul român e un adevărat paradis pământesc în care banii curg ca din miticul corn al abundenţei.

Vechea clasă a nobilimii medievale a fost înlocuită de aristocraţia politicianist-bugetară. Înalţilor dregători de pe vremuri le urmează casta bugetarilor de lux. Vasalii care primeau din partea regelui sau domnitorului pământuri şi titluri acum sunt reprezentaţi de aşa-zişii oameni de afaceri abonaţi la contractele publice generoase ale statului. Clerul o ducea bine şi atunci, şi acum. 2018 a fost un an al alocărilor bugetare-record pentru culte, Catedrala Mântuirii Neamului devenind o gaură neagră capabilă să înghită nesfârşite fonduri publice.

Ori în ceea ce priveşte moştenirea culturală şi mentalităţile, acestea par a se estompa semnificativ de ambele părţi ale Carpaţilor când vine vorba de raportarea politicienilor la tainul care consideră a li se cuveni. Când alianţa PSD-ALDE a promulgat Legea salarizării „unitare“, care le-a permis primarilor să îşi stabilească salarii după bunul plac pentru ei şi subordonaţii lor, nu au avut nici politicienii trănsilvăneni greţuri în a-şi mări substanţial lefurile. Când vine vorba de votarea de privilegii sau alte ticăloşii, parlamentarii puterii votează la unison la comanda partidului, indiferent din care parte a arcului carpatin se trag. Uneori aceste doleanţe depăşesc şi graniţele partinice, să nu uităm nici că legea privind acordarea de pensii speciale pentru aleşii locali a fost iniţiativa unui deputat PNL din Alba.

De cealaltă parte avem România muritorului de rând, iobagul de pe plantaţia numită statul român. Acesta e bun să îşi plătească impozitele, contribuţiile, taxele, birurile, peşcheşul şi să tacă din gură. Pe el statul român îl împovărează cu o fiscalitate din ce în ce mai greu de suportat şi reglementări tot mai absurde şi sufocante. Măririle de salarii din sistemul bugetar duc la inflaţia (la care suntem pe primul loc în UE) care îi taie din puterea de cumpărare. Decalajul salarial dintre angajaţii statului şi cei ai mediului privat a ajuns la 60%, încă un punct la care suntem fruntaşii Uniunii.

La capitolul infrastructură în schimb suntem pe ultimul loc, învăţământul e la pământ producând analfabeţi funcţionali şi absolvenţi paraleli cu piaţa muncii pe bandă rulantă, sistemul public de sănătate e demn de o ţară din lumea a 3-a, instituţiile de protecţie civilă intră în colaps de fiecare dată când are loc o tragedie iar cele menite de a asigura ordinea şi siguranţa publică au fost transformate într-un serviciu de pază, protecţie şi intimidare în mâna castei conducătoare. Singurele lucruri pe care iobagul-contribuabil român le primeşte în schimbul dărilor plătite e dispreţul acelora care trăiesc regeşte din banii săi şi, ocazional, puţin gaz şi bătaie atunci când îndrăzneşte să crâcnească la adresa jupânilor.

Culmea bătăii de joc a venit ieri de la triumviratul ticăloşeniei PSD-iste Nicolicea-Iordache-Şerban Nicolae, care a propus mărirea pensiilor speciale ale foştilor parlamentari. Asta după ce în urmă nu cu mult timp propriul guvern a anunţat că nu sunt bani pentru mărirea pensiilor oamenilor obişnuiţi, majorare asumată de acelaşi executiv. Pentru privilegiile castei politice însă se vor găsi bani, iobagii să mănânce cozonac dacă n-au pâine!

Însă România privilegiaţilor se confruntă cu o problemă ce devine tot mai stringentă: există din ce în ce mai puţini iobagi care să muncească pământul patriei. Pentru ca ei să poată huzuri e nevoie de o masă de şerbi suficient de mare care să robească pentru a le asigura un trai confortabil. În această notă trebuie privite declaraţiile recente ale aristocraţiei politico-bugetare, din ce în ce mai disperată de a lega cetăţeanul român de glia strămoşească şi a-i lua dreptul de a emigra şi munci afară.

Există aici o paralelă istorică aş zice interesantă. După ce ciuma bubonică a devastat Europa medievală la jumătatea sec. XIV a urmat o perioadă de prosperitate pentru cei care au supravieţuit, nemaiîntâlnită de la vremurile de glorie ale republicii romane. Prăbuşirea demografică a dus la disoluţia legăturilor feudale împământenite şi implicit ameliorarea vieţii pentru omul de rând, în detrimentul claselor privilegiate. A urmat însă apoi contraofensiva nobilimii care a condus la câteva sute de ani în plus de relaţii de servitute. Într-o manieră similară aderarea României la Uniunea Europeană a fost o şansă nesperată pentru mulţi români de a părăsi glia strămoşească în căutarea unui trai mai bun pentru ei şi familiile lor. Au avut de câştigat atât cei plecaţi, cât şi cei rămaşi în ţară, cărora expaţii le trimit miliarde de euro anual. Însă exact ca în epoca feudală şi a sa Moarte Neagră, după pogorârea Ciumei Roşii peste ţară care a dus la o rată a emigraţiei fără precedent, acum clasa conducătoare caută soluţii de a-i lega pe români, din nou, de glie. 

Aceasta este viziunea politică şi proiectul de ţară al clasei politice româneşti, şi îndeosebi al coaliţiei PSD-ALDE: România Medievală. Ei vor să întoarcă România în trecut, dar nu în urmă cu 100 de ani, ci cu 1000!