Indiferent dacă denunţul făcut de Elena Udrea împotriva generalului SRI Coldea este sau nu întemeiat, scandalul din jurul acestuia ridică, în fond, o problemă fundamentală pentru modul de funcţionare a societăţii noastre. Care este relaţia dintre societatea civilă şi sistemele ierarhic-militarizate (cum este SRI)? Se poate exercita un control civil asupra unor organizaţii care nu sunt predispuse la control? Aceste întrebări sunt vechi de când lumea, sau cel puţin de când oamenii trăiesc în societăţi organizate. În Republica, unul dintre cele mai importante dialoguri socratice despre sistemele sociale şi politice, Platon îşi punea această întrebare, care astăzi este mai actuală ca niciodată. Cine îi păzeşte pe paznicii puşi să ne păzească?

Problematica este extrem de complexă, iar relaţia dintre militari şi civili în democraţiile liberale nu este uşor de rezolvat. Unul dintre cele mai tranşante răspunsuri a fost oferit de Samuel P. Huntington, în studiul său clasic despre relaţia dintre „soldaţi” şi „statul democratic”. Simplificând argumentul, profesorul de la Harvard a descris nevoia imperioasă a controlului civil asupra militarilor. Acest control trebuie să fie intern, dar şi extern, să fie simultan subiectiv şi obiectiv. Pentru că, atunci când lupii sunt puşi paznici la oi, riscul real este ca ei să se dedulcească la cărniţa acestora. Prin urmare societatea trebuie să stabilească reguli şi norme prin care să se asigure că lanţurile lupilor sunt suficient de puternice, că dinţii lor sunt piliţi în mod regulat şi că atitudinea lor faţă de mieluşei este una adecvată.

Peter Gill, în studiul său fundamental despre serviciile secrete şi statul democratic liberal, a elaborat un model care descrie funcţionarea pozitivă sau negativă a „serviciilor” în funcţie de relaţia pe care acestea o au cu societatea civilă, cu statul de drept şi propria lor autonomie. „Serviciile” pot funcţiona atât ca poliţie politică, pot fi instrumente de represiune autoritaristă sau parte a societăţii democratice. Mai ales în ţările unde moştenirea trecutului abuziv-autoritarist se îmbină cu noile tentaţii ale profitului privat, unde şantajul personal poate fi este utilizat cu scopuri mercantile, controlul asupra acestor instituţii „de forţă” devine obligatoriu.

Evident, prin chiar natura muncii lor, oamenii din servicii sunt instruiţi să „ţină secrete” (desigur, o altă întrebare este de ce le-au aflat?). După cum sublinia Pat Holt în volumul despre relaţia dintre serviciile secrete şi democraţie, suntem în faţa unei dileme. De unde apar problemele? Pe de o parte culegerea de informaţii şi secrete se întemeiază pe abilitatea de face acţiuni „pe ascuns”, şi pe de altă parte avem faptul că „secretomania este duşmanul democraţiei”. În acest context, cineva trebuie să ne ofere garanţii că „serviciile” nu numai că nu îşi depăşesc atribuţiile legale, dar, mai ales, că nu încălcă principii etice şi atentează la valorile democraţiei. În literatura de specialitate se foloseşte conceptul de „efect de blocaj” (chilling effect) pentru puterea exercitată indirect, printr-o ameninţare subtilă, dată de simpla prezenţă a instituţiilor de forţă. De aici şi metafora „elefantului în libertate”, care calcă peste drepturi civile, peste moralitate şi etică profesională numai pentru a-şi îndeplini rolul. Cine poate controla elefantul scăpat liber prin magazinul de porţelanuri?

În acest moment a devenit evident faptul că numai controlul parlamentar asupra serviciilor secrete de la noi nu este suficient.

Asistăm la un fenomen pe care literatura de specialitate îl descrie drept „triunghiul de fier” (Dan Briody), respectiv la situaţia în care relaţiile oculte dintre puterea economică, cea politică şi cea militară din servicii nu mai permite buna funcţionare a acestora. Când relaţiile dintre membrii comisiilor parlamentare şi serviciile de informaţii, dintre angajaţii serviciilor şi responsabilii din instituţiile menite să le supravegheze activitatea devin prea strânse, atunci trebuie schimbate regulile jocului. Cazul numirii lui Teodor Meleşcanu într-o funcţie ministerială, imediat după încetarea activităţii ca şef de servicii este la fel de ilustrativ ca şi situaţia în care se află Sebastian Ghiţă, care este acuzat de raporturi neadecvate cu directorul unui serviciu pe care ar trebui de fapt să îl monitorizeze.

O mare parte din „mitologia serviciilor” este întemeiată pe ideea că natura clandestină a activităţilor specifice nu permite accesul „civililor” în universul „specializat” al culegerii de informaţii „Civilii”, se sugerează, nu pot să asigure siguranţa unor informaţii cu un puternic caracter „militar şi secret”. Dar tocmai circuitul unidirecţional al informaţiilor, dinspre „servicii” înspre puterea politică este principala problemă. Întrebarea fundamentală este următoarea: faţă de cine au obligaţii ofiţerii de informaţii? Faţă de un lider autoritarist, faţă de o elită politică restrânsă, sau faţă de o societate democratică? O altă problemă majoră decurge din mentalitatea de „club select”, de instituţie „specială”, cu reguli „aparte”. În statele civilizate „modelul J. Edgar Hoover” nu mai este de mult actual. Acum „comunitatea serviciilor” trebuie să facă parte din comunitate în ansamblul ei, nu să fie un corp străin, cu reguli distincte, să funcţioneze pe criterii diferite de restul instituţiilor democratice. Principiul este acela că trebuie să existe o componentă publică obligatorie în desfăşurarea activităţii serviciilor.

Care sunt soluţiile pentru un mai bun control asupra SRI

Situaţia din România nu este fără precedent. Cred că acum trebuie să trecem printr-un „al treilea val de democratizare”, similar cu cel care a avut loc în Portugalia după căderea regimului militar. Trebuie instaurate mecanisme suplimentare de control democratic asupra serviciilor secrete, care să includă şi o componentă publică, care poate fi descrisă prin câteva concepte majore: control civil, transparenţă comunicaţională şi neutralitatea politică. Un model funcţional pentru controlul civil este cel al organizării serviciilor secrete braziliene – el este asigurat prin existenţa unui „Secretarial al siguranţei instituţionale”. O asemenea structură civilă, subordonată Preşedintelui, ar avea posibilitatea de a coordona, verifica şi supraveghea toate activităţile structurilor militarizate de informaţii. Membrii acestei comisii ar trebui să fie atât responsabili ai serviciilor, cât şi personalităţi publice, membri ai societăţii civile, care să fie garanţii neutralităţii sistemului de informaţii.

Mecanismul face parte din conceptul de responsabilizare tripartită descris de către Andreas Schedler (1999). El a avansat ideea că, pentru responsabilizarea instituţiilor din „noile democraţii”, trebuie să existe un control pe verticală, pe orizontală şi prin respectarea celei „de-a treia dimensiuni”. Primul nivel de control, cel vertical, este deja aplicată în sistemul românesc, cu mai multă sau mai puţină eficienţă. Există o structură ierarhică ce descrie modul de funcţionare (juridic, instituţional) al serviciilor. Adăugarea unei noi instituţii de supraveghere şi control ar întări această componentă. De asemenea, supravegherea comportamentului unor astfel de instituţii s-ar putea exercita, de exemplu, prin intermediul avocatul poporului, care ar trebui să beneficieze de posibilitatea de a realiza un audit în cadrul acestor instituţii, cu acordul acelui consiliu prezindenţial despre care vorbeam anterior.

Însă marile deficienţe, care nu sunt reglementate, se găsesc pe celelalte două paliere de control. La nivel orizontal trebuie întărită obligaţia serviciilor secrete de a furniza date şi informaţii prin diseminare publică, prin intermediul unor platforme online şi tradiţionale, care se poate concretiza prin publicaţii periodice, articole şi studii, precum şi seminarii sau alte activităţi cu caracter public. Pentru aceasta este nevoie de un proces transparent de declasificare de informaţii, permiterea accesului cercetătorilor şi al universitarilor la datele culese, chiar o mai bună relaţie cu jurnaliştii de investigaţii sau cu presa în general. Aici nu este vorba de accesul public la informaţii „sensibile”, ci înţelegerea faptului că serviciile trebuie, ca orice instituţie democratică, să servească interesului public şi nu intereselor private. Cei care sunt sceptici (sau curioşi) în ceea ce priveşte această componentă, o lectură a site-ului CIA este mai mult decât ilustrativă pentru cum funcţionează această obligaţie; de la un blog activ, până la publicarea de studii şi cărţi de specialitate, deschiderea spre spaţiul public este posibilă şi necesară 

Acestea lucruri trebuie completate cu alte mecanisme orizontale, care trebuie reglementate prin lege. O componentă esenţială rămâne instituţionalizarea controlului intern, prin formalizarea legislativă a instituţiei denunţului civic (sau „wistleblower”), prin care un funcţionar care dezvăluie informaţii sensibile, de interes public, să fie exonerat de obligaţiile date de poziţia sa oficială. Obligaţia de a dezvălui fapte de corupţie, încălcare a legii sau orice alte acţiuni inadecvate trebuie să fie formalizată juridic (simultan cu protejarea celui care face dezvăluirile). Nu în ultimul rând trebuie instituite mecanisme de responsabilizare a lucrătorilor din serviciile de informaţii. Aşa cum şi alte meserii (doctori, avocati, jurnalişti) au coduri deontologice, este imperios necesară redactarea sub forma unui document public, care să accentueze faptul că angajaţii din servicii trebuie să respecte regulile unei vieţi democratice, valorile unei societăţi pluraliste, drepturile omului, libertăţile individuale şi civile. Aşa cum a arătat Glenn Hastedt (1991), deşi controlul formal este important, la fel de importante sunt normele şi valorile informale ale instituţiei.

Lucrătorii din servicii trebuie să înţeleagă că nu sunt în război cu propriii cetăţeni, ci că se află în slujba intereselor acestora.

În cele din urmă o a treia dimensiune trebuie impusă, care ţine de respectarea prevederilor internaţionale, cum sunt deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sau ale altor tratate şi acorduri la care statul român a aderat.

E o constatare de bun-simţ: dacă SRI are dreptul să ne monitorizeze pe noi, cetăţenii, noi de ce nu am avea dreptul să monitorizăm activităţile lor?