Este o întrebare legitimă deoarece, în mod evident, se simte o urcare importantă, cuprinzând un sprijin mai mult sau mai puţin discret din partea unor politicieni, a unui sentiment eurosceptic sau chiar anti-european, dublată de recurenta întrebare asupra beneficiului produs de apartenenţa României la NATO. Politicieni de calibre diverse au susţinut asemenea poziţii cu un discurs suveranist desenat "să meargă la inima românului" dar niciodată ridicat (încă) la nivel de ideologie de partid. Explicaţia este logică şi simplă: neştiind cum vor merge lucrurile, esenţialmente fricoşi şi oportunişti, ei au o doctrina de bază, cea a supravieţuirii în orice condiţii, sunt gata să predice cu aceeaşi convingere ideile politice ale stângii sau dreptei contra unor avantaje garantate pentru următoarea legislatură, dar au instinctul de a nu depăşi niciodată linia roşie, mişcare care le-ar putea aduce daune ireparabile.

Drept care, dacă observaţi, liderii noştri politici sunt puşi în faţa unei alegeri extrem de dificile, cu atât mai grea cu cât, tocmai datorită nesfârşitelor bâlbâieli şi mişmaşuri care compun politica noastră de dezvoltare naţională, ne-am consolidat doar statutul străvechi de ţară exotică şi imprevizibilă, evitând parcă programatic să ducem până la capăt o alianţă, un proiect sau un angajament pe termen mediu, nemaivorbind de unul de lungă durată. Asta face ca guvernanţii să încerce, rând pe rând, toate formule posibile de alianţe, toate formatele de negocieri vizând modul în care se va configura viitoarea hartă a Europei Unite.

Problema nu este de ce procedează aşa, deoarce abordarea asta este inevitabilă pentru o ţară mică, sărăcită şi în plin proces de depopulare, cu o populaţie din ce în ce mai bătrână şi bolnavă, cu sisteme naţionale de sănătate şi învăţământ ce justifică rămânerea României în grupul "Ţărilor în curs de dezvoltare", fiind depăşiţi acum de multe ţări africane sau teritorii care şi-au cucerit destul de recent independenţa. Problema este că, din cauza conflictelor interne de pe scena politică, dispare din ce în ce mai tare în ceaţă ideologia partidelor şi, ca atare, se subţiază relevanţa ofertei lor electorale. Şi aşa au probleme cu nivelul de încredere, vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă în capanie, ar trebui să se bazeze prioritar pe încercarea de ofertare a principiilor UE şi NATO?

Iar asta nu nu este specific numai nouă, toate ţările din jurul nostru au trecut mai demult prin aceste situaţii şi le-au depăşit în maniera Orban, acea combinaţie de naţionalism, populism însoţite de regulă de măsuri care au făcut să apară şi acuzaţiile de extremism.

Puţin le-a păsat liderilor din centrul şi estul Europei care, asociaţi acum cu cei din Italia şi Grecia, zic că vor un alt tip de Europă, cu alte reguli şi cu alte obiective de joc.

Care dintre partidele noastre politice va dori să-şi asume această nouă linie politică? cine va dori, cu avantajele şi riscurile necesare, să reia vechea linie Vatra Românească a lui Radu Ciontea + PRM-ul lui Vadim Tudor? Acest bazin electoral există, poate fi important şi posibil de mobilizat doar prin câteva lozinci populiste de tipul celor ce pot fi uşor împrumutate din ideologia mişcării legionare, numai că trebuie lansaţi pe piaţă liderii convingători, adaptaţi momentului de criză ce va urma. Lideri care să poată genera nu numai explozia de sistem, dar să fie capabili şi să coalizeze în jurul lor elementele sociale care încă nu au intrat niciodată în luptă cu întreg potenţialul de care dispun: tinerii şi Biserica ortodoxă.

Dacâ informaţiile care au ajuns deja la Bruxelles ar fi corecte şi se vor confirma, aceasta ar putea fi şi miza reală şi profundă a următoarelor bătălii electorale din România. Iar primul semnal va fi dat prin structura echipelor pe care partidele le vor propune pentru europarlamentare şi rezultatele ce vor fi confirmate prin votul popular. Atunci vom avea o primă indicaţie asupra modului în care România va vrea şi va putea să fie acceptată în alcătuirea marilor tabere politice care urmează să se confrunte în Europa. Pentru noi, în mod tradiţional, problema importanţei europarlamentarilor şi a activităţii lor a fost fie nulă, fie trecută la capitolul "şi altele", fie utilizată pentru răsplătirea unor persoane din oerarhia de partid cu o sinecură mai mult decât profitabilă, fie, la cazuri extreme, folosită pentru a transmite "în faţa Europei" ceva din noroaiele şi bălăcărelile politice de acasă. Şi asta ne-a costat enorm, aşa cum cu condescendenţă şi ironie este privită trecerea europarlamentarilor noştri, puţin cum sunt ei, de la un grup politic la altul, dovedind că respectarea ideologiei îi interesează la fel de mult ca pe Băsescu când, vă amintiţi, şi-a basculat într-o singură noapte partidul de la socialişti la popularii europeni.

S-ar putea ca, de data asta, problemele să fie mult mai complicate. Evoluţiile subterane în cadrul proiectului european, tensiunile şi, mai ales, diferenţele din ce în ce mai importante de dezvoltare economică şi de potenţial viitor, au impus ca soluţie de supravieţuire poltica cercurilor concentrice. Cei care se află în cercul exterior au acum o replică populistă şi o reacţie de tip naţionalist, evident inspirată de poziţiile Preşeditelui Trump. Numai că uitând că nici nu au aceleaşi marge de joc economice, nici aceeaşi putere de convingere militară. Dar, pentru moment, pare limpede că, în perioada următoare, ridicarea şi consolidarea populismului şi naţionalismului în partea noastră de Europă ar putea să continue şi, în anumite circumstanţe, chiar să producă disoluţia rapidă a actualei forme de Uniune Europeană.

Dar, dacă dispare ce avem, ştim oare cu adevărat ce ne aşteaptă? Vom da europarlamentari pentru viitorul grup naţionalist din Parlamentul European, vom avea un partid oficial arondat grupului naţionaliştilor şi populiştilor, astfel colegi, în fine, cu cei din Vişegrad, spre exemplu?