Cine va fi Preşedintele României?

Cioc, boc, chiar dacă suntem în prag de septembrie, anul 2014 bate grăbit la uşă, vrând să intre în România cu un nou preşedinte. Ne place, nu ne place, ştiind ce alegeri zbuciumate ne aşteaptă, musai să deschidem, cu urări de bun venit în treacăt pe la noi. Discutăm cu oaspetele insolit ca între prieteni, dar nu rezistăm ispitei de a-l trage de limbă: ”Cine crezi că va fi noul ales?”

Ce aflăm de la el? Că vechiul preşedinte, pe care unii îl plâng în preajma plecării, procentul fiind în creştere, iar alţii îi numără săptămânile care i-au mai rămas în calitate de locatar al Cotroceniului, încearcă să aibă o oareşcare influenţă în privinţa stabilirii urmaşului său. Adică, Ok, România o fi, cu bunăvoinţă, un stat de drept, dar un urmaş de-al său ar trebui să fie o rudă apropiată, o prietenă, un amic sau nepot, o cunoştinţă, sau măcar o persoană plăcută la prima vedere. Altfel, ce se face după, singur fiind? Aşa ar gândi domnia sa.

”Cum ţi se pare România înainte de alegerile care ne produc coşmaruri încă de pe acum?”, atac eu cu o altă întrebare. Răspunsul mă surprinde. Cică ar fi foarte agitată, ca o navă aflată pe o mare în plină furtună, pe care nişte marinari încearcă, sau nu, s-o scoată la liman.

Uitând că nava s-ar putea scufunda cu toţi marinarii, inclusiv cu el, căpitanul se luptă în continuare, din răsputeri, cu adjuncţii săi pentru supremaţie în faţa matrozilor. Raţiunea: dacă se scufundă nava, el îşi doreşte de pe acum să rămână un fost mare şef, mi se spune.

”Electoratul va fi mai inspirat, mai pregătit în 2014 ca în 2009?” E mai informat în mediul urban, dar la fel de sărac din toate punctele de vedere în cel rural, unde doar cu 1 l. de ulei, lângă unul de făină, poţi cumpăra un vot, mă dezamăgeşte partenerul meu de discuţie.

Apoi, vorbeşte de unul singur. Întreabă-mă, zice, dacă ne vom reveni la normal în anul care sunt eu, 2014, şi îţi voi răspunde categoric: NU! Problemele economice se vor menţine, iar voturile pentru europarlamentare vor fi cumpărate şi vândute aproape ca la o licitaţie publică, printre actori numărându-se în primul rând principalele minorităţi ale României.

Mai întreabă-mă ce va fi în anul 2015, fratele meu mai mare. Îţi răspund: lucrurile se vor mai limpezi, va fi ceva mai multă linişte, dar aceasta va fi ameninţată mereu de secesioniştii şi extremiştii maghiari, dar şi de comunitatea ţiganilor, a cărei dezbinare, după celebrul telefon dat dr. Brădişteanu de către şeful statului, va continua să tulbure întreaga ţară.

Un posibil fapt divers

Totuşi, adevărata ”Ţiganiadă” se va produce în România anului 2013 şi în timpul meu, fără comparaţie cu cea din timpul lui Ion Budai-Deleanu, care a fost un fel de copilărie, se subliniază după o pauză.

”A anticipat şeful statului o asemenea evoluţie a evenimentelor în comunitatea romilor?” Nu, este victima propriei sale erori. Participarea la înmormântarea defunctului ”rege” Cioabă, inclusiv insultarea anterioară a adevăratei regalităţi din România au intrat deja pe uşa din dos a istoriei românilor. Fără implicarea şefului statului, înmormântarea unuia din numeroşii regi, împăraţi şi preşedinţi romi, botezaţi aşa de ei înşişi, s-ar fi petrecut în linişte şi pace, devenind un fapt divers.

”Da, dar scopul acestui demers prezidenţial se pare că a fost atins”, împing eu discuţia mai departe. Aşa e, asta s-a întâmplat când şeful statului s-a întâlnit cu ”regele”, în prima sa variantă, Dorin Cioabă, la căpătâiul defunctului, iar cei doi au strigat unul către celălalt, fără să se gândească la voturi, cu braţele ridicate: ”Fiule!”, urmat de sfâşâietorul ”Tatăăă!”, scăldat în lacrimi care au curs până peste guşa proeminentă a întristatului.

Şansele candidaţilor

”Ce şanse are Crin Antonescu?” Are, şi n-are, dar mai mult are, răspunde ameţitor personajul din faţa mea. Ar trebui să nu aibă, după câte greşeli a făcut, unele grave, ultima fiind de pomină, cu privire la livrarea pe bandă rulantă a unor candidaturi compromise din start la funcţia de ministru din partea PNL. E posibil ca un preşedinte de partid să nu îşi cunoască bine colegii din subordine? Să nu aibă o structură specială de resurse umane, care să-i indice: ”Ăsta da, ăsta nu!”? Dezolant, revoltător!

Ţanţoşeala lui Crin, dar şi şansa lui, mai stau doar în pixul lui Ponta, care pare călăuzit de bune intenţii, dar din calcul, afirmă fălos în continuare interlocutorul meu. Adică, este de crezut că premierul nu va renunţa la construcţia numită USL, ducând în spinare răţoielile în stânga şi în dreapta ale lui Antonescu, cu tot cu greşeli, până la finalul propus, care va asigura o continuitate politică firească, cu succes la vârf, pentru regizorul acestei puneri corecte, până la urmă, în scenă.

Pe de altă parte, mi se mai spune, Mişcarea Populară nu ar avea timp să se coaguleze suficient, să se impună pe scena politică în mod clar, cu toate eforturile şefului statului, singurul care munceşte în această direcţie. Şansele unui prezidenţiabil din partea MP sunt mici, chiar dacă acesta ar fi o femeie frumoasă, care ar confunda electoratul cu o revistă pentru adulţi şi s-ar dezbrăca până la... sfârşit de tot. MP este ca un porumbel scos din pălărie, o iluzie, care ba e, ba nu e.

”PDL-ul ar putea să livreze un candidat cu şanse?” Nu, atâta timp cât Vasile Blaga se comportă în continuare ca un subaltern al preşedintelui, iar când are câte o părere, i se dă scurt peste mână. Aminteşte-ţi răspunsul entuziast al preşedintelui PDL la invitaţia USL de a se consulta, de a colabora cu guvernanţii pe probleme economice etc.

”DA!” a fost reacţia promtă şi răspicată a lui Blaga, prin telefon, la un post de televiziune, în timp ce Elena Udrea, aflată în studioul postului respectiv, a avut un rictus scurt la auzul acestei veşti, iar luminozitatea feţei sale a pălit puţin. A doua zi, poziţia PDL a fost cu totul alta. Încât te întrebi: cine conduce cu adevărat prăfuitul PDL? Şi te mai întrebi: ce candidat credibil la prezidenţiale poate să dea acest partid penetrat din toate părţile, care ar vrea să se cheme de opoziţie, dar nu se prea mai vede?

”Dar candidatul-surpriză, un fel de Harap Alb, de Albă ca Zăpada?”, mai întreb eu ca tot românul care crede în basme, în situaţii limită. Acesta trebuia să apară până acum, iar la orizont nu se vede nimic, mi se spune apăsat. Ar fi fost câţiva tineri, dar aceşti marinari sunt ţinuţi ”la respect”, în linia a doua, sau a treia. Sau, posesori ai unor dosare care pot deveni peste noapte ”penale” (ce cuvânt urât pentru unii! – s.a.), stau în poziţie de drepţi pentru a rosti din când în când doar două cuvinte: ”Da, şefu!”

Mai vorbim una-alta, apoi ne luăm rămas-bun până la Revelion. Nu cred că musafirul  nepoftit are dreptate în toate privinţele. Prea pare sigur de el, într-o ţară în care lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Simt că unele din afirmaţiile sale îmi atârnă de gât ca nişte pietroaie.