Cine conduce România?

Simplu! Nimeni! România nu mai este condusă de mult. Este doar îmbrâncită, lăsată să intre în capcane, uitată la greu, scuturată periodic la cifre şi indicatori, eventual convocată pentru momente festive sau „majorităţi strategice”, în jocuri cu mize concepute, tranşate şi valorificate departe. Departe de ce?!

Simplu! Departe de interesul naţional, de nevoile, temerile şi speranţele românilor mânaţi de viaţă în desfăşurarea ei curentă, tot mai haotică, de azi pe mâine, de aici până nicăieri.

Mai e cineva care să se îndoiască?! Mai există România ca şi stat? Ca realitate instituţională consistentă, coerentă, susţinută coerent (scuze, nu pot utiliza termenul „strategic”). În interior, vax! În exterior, ca partener pe câmpuri majore, plasată în poziţii semnificative în intervale critice, implicată în consultări şi decizii, în angajamente autentice pe termen mediu, lung sau definitiv?!

Definitiv, nu!

Am enumerat varianta scurtă a indicatorilor de relevanţă referitor la prezenţa unei ţări, stat, partener pe piaţa externă, la bursa dură, severă, chiar critică a intereselor. În alegerea ţintelor, în bucătăria mijloacelor activate, în tranşarea finală a costurilor şi beneficiilor.

Nu mai contăm de mult pe această piaţă...Flăcăi cu cetăţenie, cărţi de vizită şi la nivel de protocol formal, cu funcţie oficială care se aşează în diverse săli, la mese, prezidii, având în faţă o tăbliţă pe care scrie România, sunt cel mai adesea nişte figuranţi!

Dacă aţi avea acces la ceea ce se află în spatele zâmbetului protocolar al oficialilor externi României, şi deisgur, deplin implicaţi în funcţii şi roluri serioase, reprezentând ţări şi instituţii în foruri internaţionale cheie, dacă aţi fi pentru o clipă acolo, aţi zâmbi. Sau pur şi simplu aţi privi în tavan, în altă direcţie.

O mână formal întinsă şi „salut’,

Următorul...

Să ne întoarcem acasă...

La Bucureşti. Pustiu. Un preşedinte absent în profunzime. Un PM în aşteptare. În aşteptarea proceselor. Un Guvern la „fără frecvenţă”, ca un sac de nuci, gata să se împrăştie pe podea.

Un Parlament cu vestiar separat pentru cei aşteptaţi la DNA. O capitală cu primăria reprezentată la vârf,  la Rahova. România nu mai are de ceva timp o capitală politică. Era deja o mascarada.

Ne mai vizitează cineva? Cineva serios. Venit pentru a oferi, pentru a cere, pentru a propune iniţiative în viitorul posibil, aproape sigur.

Chiar şi refugiaţii ne evită. Cu lacrimi în ochi. Să faci atâta drum, să înfrunţi valurile, frigul, pustietăţile, ca să ajungi unde?!

Iată de ce, chiar şi petrecerile oficiale, aniversări, decorări, comemorări la nivel de „top” au devenit mai curând prilejuri pentru speculaţii, teme de scandal, barfe mondene, având ca subiect rochiile afişate, simple surogate menite să-i ţină de vorbă la nesfârşit. Sau să fie plătiţi să ducă minciuna mai departe...Marfă de contrabandă.

În ţară. Pauză înaintea furtunii...(mai curând inundaţii...). Apropierea alegerilor, locale şi probabil parlamentare în 2016 generează un orizont iluzoriu. Iluzoriu şi jalnic. După 25 de ani de alegeri libere şi corecte, România este pustie. Pustie de democraţie.

Baronizarea a jefuit masiv şi oarecum definitiv, nu numai la nivel de proprietate publică. A dizolvat, mai cinic şi profund decât orice dictatură, în credinţă şi practică, tot ceea ce înseamnă reprezentare la nivel comunitar, pe regiuni, în jurul principalilor piloni metropolitani, golind de conţinut, motivat şi energic resursele dezvoltării interne.

Nevoi, cerinţe, aşteptări, speranţe, tradiţii împreună şi separat ca materie primă pentru mandatul aleşilor locali şi desigur, pentru motivaţia implicării oamenilor simpli, cetăţeni în susţinerea  şi practicarea democraţiei au fost intens ignorate, puse la naftalină, pe tot cuprinsul patriei. Scuze pentru utilizarea formulei „aleşi locali”. Colecţia de ratări, amanari, matraprazlâcuri şi furăciuni au transformat în profunzime ceea ce numim „democraţie locală” în cea mai eficientă şi unanim recunoscută formulă de jefuire a României la oraşe şi sate. Contaminarea toxică a sistemului formal legiferat, instituit şi formal practicabil, conform modelului european la nivelul administraţiei locale, reprezintă o dezvoltare toxică profundă, amplă la care nu ar fi putut visa (critic) nici cei mai radicali contestatari ai „democraţiei burgheze”. Bolşevicii lui Lenin, Stalin sau, mai locali ca cei ai lui Dej sau Ceauşescu ţopăie în morminte. (Nu pentru că ar avea dreptate...Dar, iată!)

Mai rămâne piaţa. Adică proprietatea privată, libera concurenţă, performanţa tehnologică, corporatismul modern, surse şi factori în asigurarea dinamismului structural, în susţinerea unor noi modele de comportament individual şi colectiv, de ce nu, într-o nouă formă de leadership, cu influenţă şi ca resursă umană directă în gestiunea treburilor publice.

Lista de înstrăinări a avuţiei naţionale, în domenii ca terenuri agricole, resurse naturale, păduri, precum şi transformarea trepidantă a unor spaţii industriale vaste în zone rezidenţiale reprezintă terenul vast şi minat al complicităţii între public şi privat care poate complexa, în manualele de istorie, cele mai duşmănoase şi rapace invazii, ocupaţii străine ale meleagurilor patriei. Autoinvazia la care a fost expusă România în ultimele decenii este fără egal. De fapt, probabil este şi ultima.

Nu. Mai avem ceva esenţial, de neînlocuit care a fost înstrăinat, probabil ireversibil, în ultimul deceniu. Milioane de români, harnici şi activi, preocupaţi să izbândească individual într-o viaţă, pentru ei şi familia lor, transferaţi pe o piaţă a Europe, redescoperim acum, hămesită de forţă de muncă ieftină, flexibilă, uşor de manipulat, de trimis la plimbare. Absenţa lor din România reprezintă o „gaură neagră” ruinătoare. Prezenţa diasporei, subită şi acută la prezidenţialele din 2014 a sugerat câte ceva. Esenţialul este încă ignorat.

Să mai îndrăznim să adresăm vorbe şi gânduri despre fiinţă naţională, identitate, rol şi destin în spaţiul european, proiecte strategice, ca spre viitor?!

Indrăzneşte cineva?!

Atenţie, dacă nu îndrăznim, dispărem, fraţilor!

P.S. Mozart e de vină...Stăm cu ochii pe TV la Festivalul Enescu....Somn uşor.

P.S. 2 Totuşi, are România conducători?!

De fapt, are!

Are conducătorii pe care îi merită.

Scuze pentru deranj..